Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 2]

I-a dat Dumnezeu un har: ușurința de a folosi, cu farmec, vorbele. Iar el, perfid, s-a prefăcut a înțelege harul pe dos: să folosească vorbele la farmece. Farmece ca să-i aducă negreșit reușită individuală lui, propriul și unicul său idol, chiar dacă descântecele folosite presupuneau blat cu diavolul, chiar dacă parandărătul pentru succesul vrăjitoriei însemna scopirea adevărului, puirea minciunii.
A bătut palma din prima, imediat ce a simțit răcoare la șale.
Cum l-a exilat securitatea comunistă puțin la țară, să experimenteze voluptăți pășuniste, cum a compus scurt, „Tovarășului”, epistole autocritice, cu tremolouri de of și jale, punându-și adjectivele capră și verbele la lins sfinctere de partid și de stat.
Cum l-a încoțopenit noua securitate postrevoluționară în jilț de consilier la președintele cu șuviță, cum și-a mobilizat resursele encomiastice pe la Dilema Veche, pe la Adevărul, pe unde mai putea ciupi onorarii grase pentru editoriale slabe, și s-a pus pe adrianpăunescizat.
Când fariseul de la Cotroceni a prezentat în Parlament, pe un libret științifico – fantastic de  Vladimir Tismăneanu, opereta de doi bani intitulată condamnarea comunismului, buzele pravoslavnice și veșnic umede ale domnului Pleșu nu mai pridideau de pupici virtuali la moaștele sfântului (încă în viață)  Traian. Era semnul recunoștinței pentru o nesperată șansă de a-și salva sufletul.
Dacă până atunci trebuise, cu meșteșugul vorbelor încă ascultătoare, să prezinte un demon drept înger, sfidând evidențe și încercând să-și convingă cititorii cu trucuri de magie neagră că bișnițar de blugi și alcool înseamnă om de mare caracter iar reprezentant la Anvers înseamnă recunoaștere de competență și nicidecum labă de securitate, acum, iată, primise argumentul izbăvitor: îl iubea și îl cânta pe Băsescu pentru că acesta (și doar acesta) avusese tăria să condamne comunismul.
Din momentul acelei mascarade, Andrei Pleșu s-a simțit acoperit, fără vreo cât de palidă mustrare de conștiință, să ne vândă neîncetat, cu frazele slujindu-l ca niște câini în călduri, un președinte  kitsch drept un președinte autentic. Orice-i spuneai, orice-i demonstrai, îți întorcea o singură replică: ” TB este singurul care a condamnat comunismul. Chiar și numai pentru asta ar trebui să-i fim recunoscători…”.   Când te prefaci că vinzi dolari iar în fișic pui doar monedă calpă, asta, în argou de traficanți de valută, se numește șmen. De aceea spun: cu discursul său politic din ultimii ani Andrei Pleșu își binemerită apelativul de „șmenar cu vorba”.
Astăzi, printr-un articol publicat în ziarul Adevărul și intitulat „Reacții la Alexandru Vișinescu”, Andrei Pleșu se umple de … ridicol de parcă ar fi țopăit pe capacul haznalei până când acesta s-a rupt sub el.
După o introducere – alibi, cu blajine și precaute evocări globalizante ale infernului comunist, ne este prezentat și „bietul bătrânel” Vișinescu, ca parte a unui masiv grup de figuranți de aceeași teapă. Domnul Pleșu profită de ocazie să ne bată obrazul: „Aflăm „“ ca și cum n-am fi știut „“ că mai sunt și alții, nu puțini, asemenea lui Vișinescu: liberi, fără regrete, dacă nu chiar mulțumiți de „cariera” lor”.
Adică, să fie clar: dacă unul ca el, AP, aparatcik de când au bătut clopotele revoluției din „™89, știe că țara colcăie de vișinești liberi, cu pensii de generali de armată, noi n-avem nicio scuză și niciun drept să pretindem că abia acum am aflat.
Această punere la punct trebuia făcută pentru a nu avea tupeul, mai pe urmă, să-l tragem la răspundere pe domnul Pleșu că, de pildă, s-a acomodat cu această realitate, că nu a făcut nimic s-o schimbe. „Dar voi ați făcut ceva”?  ar fi contrarăspunsul la reproșul formulat.
Dar nu din dimensiunea răului devoalat de fraza citată vine perplexitatea domnului Pleșu ci, cum singur recunoaște, din faptul că „Vișinescu a devenit, prompt, o sculă electorală”.
Ficații lui Andrei Pleșu se inflamează brusc la un titlu de articol: „Vișinescu și Băsescu”. Blasfemie! Cum poate fi făcută o astfel de paralelă? Când Băsescu e singurul care a condamnat comunismul?
Tocmai aici apar penibilul și ridicolul fără margini din răbufnirea lui AP. Sigur,  pe acești nemernici comuniști i-a protejat și Ion Iliescu, și (poate) Emil Constantinescu. Dar nici unul dintre acești președinți ai României nu a mers cu ipocrizia atât de departe ca Traian Băsescu adică, pe de o parte să condamne comunismul iar pe de altă parte să nu condamne niciun exponent marcant al acestui regim criminal.
De fapt Andrei Pleșu își asumă să fie atât de ridicol, mutând accentul reprobațiunii de pe Vișinescu și cei care îl protejează pe Antena 3 care a declanșat o campanie anti-torționari, deoarece simte că eșafodajul pe care și-a construit în ultimii ani întreaga retorică probăsistă – condamnarea comunismului – se prăbușește ca o improvizație de mucava ce-a fost.
Dar apogeul penibilului acestui domn cu ifose, care își supralicitează  darul de a „face” naivii din vorbe, este atins în finalul articolului de azi în care își dă arama de mercenar pe față recunoscând în ce fel (mai subtil, deh, ca un adevărat șmenar cu vorba ce este) și-ar fi apărat el șeful. Grandioasă gogomănie!!!
Concluzia cu care rămânem din articolul lui Andrei Pleșu de azi (în afară de aceea că timpul e nemilos chiar și cu judecata unor oameni considerați odată doxați) este că ziariștii de la Antena 3, pentru a sluji o cauză dreaptă, sunt gata să sacrifice chiar și interesele, personale și de moment, ale odiosului lor mogul.
Tare îi mai arde pe dinăuntru Antena 3 pe unii de îi provoacă la atât de spectaculoase neghiobii.
La mai mare!!!

Contele de Saint GermainEditorialeAlexandru Visinevschi,andrei plesu,Antena 3,Dilema Veche,Emil Constantinescu,Ion Iliescu,Vladimir TismaneanuI-a dat Dumnezeu un har: ușurința de a folosi, cu farmec, vorbele. Iar el, perfid, s-a prefăcut a înțelege harul pe dos: să folosească vorbele la farmece. Farmece ca să-i aducă negreșit reușită individuală lui, propriul și unicul său idol, chiar dacă descântecele folosite presupuneau blat cu diavolul, chiar...Blog politic si polemic