Tăcerile lui Liiceanu
Â
Când percepi pe cineva prin scrierile sale, devii victima unui soi de iluzie cinematografică. Privești un personaj evoluând într-o secvență de timp decupată din fluxul ireversibil. Un personaj pe care-l poți întoarce ori de câte ori dorești la startul bobinei, la prima pagină și care va face mereu, invariabil, aceleași lucruri. El e prins în textele sale ca într-o suită de instantanee luate din unghiuri unice și, după cum îți place sau nu cum a căzut lumina în momentele imortalizării acelor instantanee, tot așa îți place sau nu personajul respectiv.
Pe Gabriel Liiceanu cel din Jurnalul de la Păltiniș și din Epistolar l-am perceput, la vremea acelor lecturi, ca pe un personaj fascinant și intangibil. Model și reper. Erou pozitiv al marelui ecran al imaginației mele. Când a scris Apelul către Lichele mi s-a părut mamoșul renașterii demnității de a fi român. Apoi, tot mai mult, cu largul concurs al televiziunilor demistificatoare, omul a luat locul scriitorului și în bronzul imaginii idealizate au început să apară fisuri carnale. Cărțile sale erau una, imagini retușate și ornate cu baroce efecte speciale, gesturile sale sociale alta, căutarea unei poziționări favorabile în încercarea de dobândire a unui râvnit  statut burghez.
Acum, se pare, scopul a fost atins. Cu prețul, însă, al sacrificării legendei. Reperul de demnitate Liiceanu s-a topit, ca o vată de zahăr sub intemperiile convulsiilor de reașezare în normalitate, iar în locul său a apărut un cocârjat însoțitor de sceptru, Â îngăduind cu privirile-n pământ și cu un zâmbet servil alegații ale marii umbre privind superioritatea rolului în societate al ospătarilor în raport cu filozofii.
Astfel au apărut tăcerile lui Liiceanu.
Tăcerea COMPLICE în fața abuzurilor, minciunilor și răstălmăcirii Constituției, comise zi de zi de ocrotitorul său purtător de sceptru și de nesățioasa curte a acestuia.
Tăcerea TRUFAȘÄ‚ în fața bobârnacelor morale administrate de Herta Muller și Adam Michnik  cu referire la așa zisa „rezistență prin cultură” la comunism a elitelor românești.
Tăcerea LAȘÄ‚ în fața umilitoarelor critici formulate într-un editorial-torpilă de Dinu Patriciu.
Tăcerea TRÄ‚DÄ‚TOARE în fața acuzelor resentimentare, fără noimă,  aduse de Președinție Casei Regale.
Doar tăceri dezamăgitoare. Una și una. Doar tăceri negative. Doar tăceri despre lucruri care contează. Doar tăceri care ar necesita reacții.
În loc de concluzii, iată două aforisme cât niște sentințe implacabile:
Dacă taci atunci când ar trebui să vorbești, să știi că ești un fricos (Abraham Lincoln).
Viețile noastre se încheie în ziua când rămânem tăcuți în privința lucrurilor care contează (Martin Luther King Jr.)
https://www.conteledesaintgermain.ro/tacerile-lui-liiceanu/23-11-2011EditorialeAbraham Lincoln,Adam Michnik,Apelul catre Lichele,Casa Regala,Dinu Patriciu,Epistolar,Gabriel Liiceanu,Herta Muller,Jurnalul de la Paltinis,Martin Luther King Jr. Când percepi pe cineva prin scrierile sale, devii victima unui soi de iluzie cinematografică. Privești un personaj evoluând într-o secvență de timp decupată din fluxul ireversibil. Un personaj pe care-l poți întoarce ori de câte ori dorești la startul bobinei, la prima pagină și care va face mereu, invariabil,...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint GermainRelated Posts
Comentarii prin Facebook:
Ma trezesc si ma uit in oglinda montata in tavan.
Sunt frumos.
Dorm gol, inconjurat de cutii cu cadouri pe care mi le-am facut singur, dar inca nu le-am desfacut”¦
Pernele de matase oranj imi adapostesc masivul corp acoperit de par des”¦ar trebui sa mai slabesc vreo 50 de kilograme”¦pectoralii imi curg la subsuori iar burta seamana cu o barca de cauciuc dezumflata”¦galbena-oranj”¦
Perne si lenjerie ORANJ???
Trebuie sa le schimb imediat!
Ce culoare sa aleg?
Rosu sau galben? Un vermillon? Are nuante de portocaliu! Un galben de Sienna? Asta e mai mult ocru, deci, tot portocaliu! Ori bordo, ori galben pai! Trebuie sa aleg! Never again orange!
Offff”¦m-am emotionat si am transpirat tot”¦
Repede, la baie! Unde imi sunt cremele de fata? Unde sunt cremele de corp? Unde imi sunt genele false? Unde e rimelul? Unde e oja?
Nu mai gasesc nimic, sunt prea emotionat”¦
Unde imi sunt parfumurile?
Si baia”¦BAIA are faianta si gresie ORANJ! Ce ma fac? Ma vor ghici toti!
Am gasit”¦voi folosi pe obrazul drept machiaj cu nuante de portocaliu, iar pe cel stang cu tonuri de galben si rosu”¦Cand ma intalnesc cu cineva, ma voi intoarce fie spre stanga, fie spre dreapta”¦Vremuri de tranzitie, vremuri grele”¦
S-a intamplat prin 1990 ca aveam cam cea mai buna retea de distributie privata de carte si presa din Iasi. Pe vremea aceea aparuse Humanitasul cu primele titluri si mi-am pus in gand sa preiau eu vanzarile lor pe Iasi (Centrul de Librarii era un dinozaur comunist ineficient).
Zis si facut – am mers la Casa Presei Libere si am solicitat o intalnire cu sefii Humanitasului. Au venit la discutii G. Liiceanu si T. Kleininger (sumele in discutie erau destul de mari, vorbim de tiruri intregi de carti, pe vremea aceea un titlu se vindea in 1-200k exemplare fara mari emotii).
Primul lucru pe care l-am facut la aceasta intalnire de afaceri – l-am omagiat cu placere pe dl. Liiceanu, cumva ca pe apostolul unui filosof care m-a influentat pe multe cai, pe langa scrieri, pe langa lectia de atitudine ce o desprinsesem din Jurnal, chiar scrisul mi-l exersasem intrucatva la Opinia Studenteasca cu eruditul Valeriu Gherghel – un apropiat si ‘penpal’ al lui C. Noica. Ori, in aceasta lumina, intalnirea cu Liiceanu a fost un impresionant bonus la o banala intrevedere de afaceri.
I-am expus avantajele difuzarii cartilor prin noi, i-am oferit niste discounturi profund subiective, l-am convins si am batut palma: ei ne dau exclusivitate pe Iasi iar noi nu le returnam cartile nevandute.
Am incarcat un tir intreg din doua titluri (un Cioran si parca Glucksmann).
La vanzare, esec total: dl. Liiceanu nu se tinuse de cuvant si inundaseimediat dupa plecarea noastra librariile iesene cu titlurile din care noi tocmai ne pricopsisem cu vreo 20.000 de exemplare. Din acestea, am ramas cu vreo trei sferturi nevandute si cu amenintarea unui prejudiciu major.
La urmatorul drum la Bucuresti, am venit evident si cu returul. Insa dl. Liiceanu nici sa nu auda de asa ceva. Ups! Voia toti banii, inclusiv pe cartile nevandute, cu toate ca nu oprise livrarile catre Centrul de Librarii. Conventia fusese „fara retur”, altceva nu mai voia sa auda. Cand l-am intrebat insa de ce nu ne-a lasat exclusivitatea, a invocat faptul ca nu s-a semnat nimic si ca vorba spusa nu se tine dpdv juridic!!!
Marturisesc ca mi-au dat lacrimile de dezamagire. Insa dezamagirea mea s-a transformat in oroare atunci cand, intrebandu-l: „Ei bine, si acum ce sa fac cu cinspe mii de exemplare din Cioran – sa le dau foc in fata Casei Presei?” el a raspuns: „Exact! Mie-mi dai banii pe ele!”
Am simtit ca mi se ingusteaza campul vizual ca la razboi – din cauza socului. O asemenea teapa nu primisem inca. Gabriel Liiceanu nu avea cuvant! – un oximoron stupefiant pe mai multe nivele. Ma simteam ca o Beatrice violata de sonetist la prima intalnire. I-am aruncat o punga cu bani (nu e o ironie livresca; chiar intr-o punga maronie erau banii), am iesit si din ziua aceea orice ar scrie Liiceanu nu il mai pot crede.
Stiti momentul ala dintr-o discutie cand nimic nu mai este de spus si totusi preopinentii incearca sa mai vorbeasca? Cand orice cuvant in plus, oricat balsam ar contine, are efect iritant? Cand simti ca e nevoie de o tacere de o mie de ani? Cand simti ca e timpul faptelor si ca numai ele mai pot reurni angrenajul ce acum doar patineaza pe vorbe?
Ei bine, in opinia mea, dl. Liiceanu se afla in aceasta stare pe viata, paradigmatic, deplin. Autoritatea lui stiintifica a fost violata si consumata canibal de un ethos orfan, ce se fondase pe apropierea de Constantin Noica dar pe care contactul cu oxidantii morali din cetate l-a chifligit iute.
Din carti am mai vandut sporadic cu reduceri iar un rest de fo 10.000 s-au si prapadit pesemne prin diverse depozite sau la DCA. Ce vreti: cat succes mai poate avea discursul despre disperare al unui parizian in fata unui public ce de jumatate de secol slefuia tocmai conceptul de disperare?
Au trecut 22 de ani de la aceasta snoava – o mica eternitate care dovedeste ca nu sunt nici o fiinta razbunatoare si nici vreun barfitor. Singurul motiv al evocarii este faptul ca avem indeobste nevoie de istorii complete… si, spre deosebire de noi cei care traim aici, istoria da importanta cuvenita detaliilor.
Stimate @obs,
Pentru a doua oară, în foarte scurt interval, încântat deopotrivă de conținut și stil. Când am preluat comentariul tău din Dilema Veche la ultimul articol al lui Plesu (căci nădăjduiesc să nu mă înșel excluzând coincidenta ca ai putea fi un alt @obs decât acela) chiar am sperat să afli și să dai un semn de viață (scuză-mi adresarea colocvială dar așa-i obiceiul pe blogul ăsta). Chiar, cum ai aflat?
Povestea ta despre Liiceanu vine să mai adauge o tușă unei schițe de portret vizandu-l pe acelasi personaj și inițiată în urmă cu vreo două luni, tot aici, de @clerc. Și atunci, ca și în cazul tău, am preluat comentariul său ca articol principal, la rubrica „Musafiri pe blog”, sub titlul „Mărturii inedite despre Gabriel Liiceanu (supranumit Big Lii)”. Voi publica și istoria pe care mi-ai încredințat-o acum, ca o completare la mărturiile lui @clerc și ca o invitație adresată și altor posesori de amintiri despre personalități, ce pot deveni valoroase din perspectiva curioșilor de peste generații.
Mi-a făcut plăcere (și onoare) vizita ta și te mai aștept.
Un an bun!
Ma uit si vad ca veniti cu acuze grave asupra moralitatii omului George Liiceanu. Este posibil sa aveti dreptate in relatarile Dvs. In definitiv nu ar fi nici primul si nici ultimul intelectual de la noi sau de aiurea care sa nu fie in viata de zi cu zi asa cum ni-l inchipuim noi din scrierile sale.
DAR….un mare DAR …. atunci cind aduceti acuzatii personale unui om cred ca minima moralitate va impune sa nu va ASCUNDETI in spatele unor pseudonime (anonime??). In acest caz reusiti cu brio sa intrati in galeria lui Caragiale. „daca-i anonima o semnez si eu” nu-i asa?!
Raspund eu in locul lui @Obs: in relatarea lui a dat atatea detalii si despre el si despre orasul in care traieste si despre afacerea pe care o ocupa si despre altele incat e ca si cum si-ar fi spus numele. Cine vrea sa-l identifice o poate face foarte usor.
Iti spun si tie ce am mai spus si altora: scrierea, pe internet, sub un nickname este ca un fel de conventie care sa stimuleze la sinceritate deplina, ca si in cazul, de exemplu, al chestionarelor de evaluare a lectorilor la un curs.
Departe de mine sa ma ascund in vreun fel. D-voastra imi cereti nu mai mult decat sa adaug o apozitie personei mele de pe internet. Mi-am si completat aici in formular adresa sitului personal, iar Google e o unealta ce v-ar permite sa aflati numele meu in aprox 2 minute.
Daca aveti doar asa, curiozitati balzaciene, va pot furniza toate datele mele personale. Departe de mine sa nu-mi asum vorbele rostite, ele imi sunt singurul bun cert.
am ajuns aici dupa un link de pe standard.ro. deschideti va rog geamurile ca va beșiți pe aici de crapa sticla de pe monitor cand deschid blogul!
ce chestie, aia cu aurora liiceanu! care-i scopul vostru pana la urma? ma mir cum mai poti dormi noaptea dupa „dezvaluirea” preluata si pusa ca „editorial” (sic!).
iar tu asta care detii blogul, dai mai degraba a folbalist si nu a „ganditor rational”.
Geamuri deschise cere limbajul tau, scuza-ma ca-ti spun. Insusi autorul relatarii pune secventa de care te legi in tonuri anecdotice si sub un semn de intrebare. Reactia disproportionata pe care o ai ma face insa sa banuiesc ca te-ai simtit personal lezat si, acceptand ca n-ar fi exclus sa fi gresit si eu publicand textul ala, iti public acest comentariu, ca reparatie. Desi, repet, limbajul pe care-l folosesti,strica tot ce-ar putea repara replica ta.
L-am avut profesor la Filosofie pe Big Lii imediat dupa Revolutie (sau ce dracu a fost aia!).
Fireste, ca orice bou cu aere de intelectual, il priveam ca pe un zeu. Nu numai pe el, ci si pe Plesu, Vieru, Zamfirescu, Cornea etc. Eram o victima, desigur, fericita, a acelei fantasmagorice carti, cu destin neverosimil, Jurnalul de la Paltinis. Mi-au trebuit, dupa 1990, cam zece ani ca sa ma dezmeticesc si sa constat, cu o inocenta strivitoare, ca regele e gol, nu doar nud, ci si pornografic de-a dreptul.
Faptele sint cu tonele. Va mai amintiti de acele pagini memorabile, aproape mistice si clar orgasmice, din Usa interzisa, in care Big Lii evoca transcendenta clipa a proximitatii sale cu familia regala la Opera din Timisoara? Asta da monarhist, desi intirziase cu acutele minimum un deceniu? Dar ce sa faci, Damascul se traieste cind vrea Doamne-Doamne, nu cind porunceste Liiceanu. Mai bine mai tirziu…
Dar astazi, cind Basescu, cel alergic la filosofi si iubitor de tinichigii si ospatari, calca peste demnitatea unui cap incoronat si personaj real al istoriei noastre – ce face furibundul monarhist Liiceanu? Pai tace. Taaaaace asurzitor! Uaau!
Alt moment dintre miile de cacaturi savirsite de filosoful natiei.
Eram la cursul despre Heidegger, in 1991, toamna.
Big Lii avea pe catedra carnetul cu insemnari. Dorea sa ilustreze un concept elin preluat si resemnificat de nazistul din Schwarzwald. De fapt, o expresie greaca, in koine. Se-apuca sa scrie cu creta la tabla si face apoi o pauza, desi scrijelise pe sticla cuvintele grecesti antice. Lasa creta pe suportul tablei si, facindu-se ca birjbie in cautarea cretei, se apropie tiptilement de catedra, spre a se holba cu nesatiu la grafia cuvintelor eline. Omul uitase cum fac accentele si spiritele. Insa in loc sa spuna cinstit „ce dracu, na ca am uitat unde vine spiritul asta!”, el a dat-o la intors ca „unde e creta”…
Clipa a fost de un penibil nebun. La rigoare, el ne desconsidera, crezindu-ne si cretini, si orbi. Cretini, de parca n-am fi inteles ca nu exista om care sa vorbeasca zilnic la aprozar in dialectul attic, astfel incit sa nu aiba probleme cu semnele eline. Orbi, de parca nu ne-am fi bunghit ce face acolo dinsul.
Asta e Big Lii.
Sau inca.
Il mai stiti pe fiu-sau? Ala, genial, care a facut cariera in Japonia, pe care el, ca parinte, nu l-a crescut, dar caruia i-a adresat peste decenii o lacrimoasa epistola in dulcele stil clasic?
Ei bine, un cunoscut al lui Big Lii mi-a povestit ca eroul nostru se afla in taxi cu mama copilului, sotia sa. Era pe vremea lui Odi Ceausescu. Si acolo, pe loc, pe bancheta din spate, doamna Lii din acea vreme ii marturiseste seniorului heideggerian ca e insarcinata. Big Lii, naucit, zice ferm: „Da-l afara”. Doamna, ca hir, ca mir, ca e fructul pasiunii lor etc. Gabi, deloc dialogal in acele clipe, martial si rece, devine inflexibil si ultimativ: „Sau eu sau copilul”. Doamna zice ceva in genul „zusamen”, iar sfatosul autor de epistole de mai tirziu coboara impenintent din taxi. Si dus a fost.
Nu stiu daca e adevarat sau nu episodul, dar foooaaaarte multe aspecte din biografia ulterioara a marelui filosof bastinas ma indreptatesc sa cred in autenticitatea, macar partiala a episodului citat.
Cam atit.
Draga @clerc, excelenta relatare. Daca mai ai si altele, le astept cu interes. E si asta un fel, ceva mai neconventional, e adevarat, de a completa biografii controversate.
Am publicat aceasta suculenta interventie a ta sub forma de editorial, pentru a-i da mai multa vizibilitate. Multumesc si te mai astept.
Și pe mine m-a preocupat și contrariat Gabriel Liiceanu, îndeosebi după tiradele privind „marile gesturi” ale lui Traian Băsescu și tăcerile asupra afirmației aceluiași că „școala românească scoate tâmpiți”. Mai ales că și dl. Liiceanu absolvise niște școli tot românești. Mai ales că pretinzându-se a fi filosof, Traian Băsescu l-a trimis in inutilitate față de mai beneficii șpenglări auto și ospătari. Și asta în formă continuată.
Nu pot susține cu mâna pe inimă, precum Lucifer, că Liiceanu s-a metamorfozat într-o slugă sau că ar fi o otreapă. Dacă citim „Scrisori către fiul meu”, acest neo-Neagoe Basarab uns cu Molton Brown și îmbălsămat în aromele Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior sau gama The Vert via Bvlgari ne arată mai degrabă un egotist fără pereche. Cultul propriului Eu transcende morala și simțul măsurii din filosofările sale. Dacă Cioran scria „Exerciții de admirație”, Liiceanu profesează „Exerciții de autoadmirație”.
În pedantesca sa alcătuire, Liiceanu a justificat,zbenguindu-se semnatic, într-un interviu pe Cariereonline.ro, în 2008, existența și rolul „conducătorilor seducători” pe care-i urmezi datorită „iradierii spiritului lor”. Exemplul dat, Carol I. În 2007, pe durata odiseei suspendării, „iradiantul” era nimeni altul decât Traian Băsescu. Nu s-a dezis nici până în ziua de astăzi, tăcând marțial despre urmașul lui Carol I.
Tăcerea se poate lăsa din jenă, din nesimțire, din dispreț, din consimțire sau din prea plinul de sine. Și în fața tăcerii care refuză explicația, orice speculație este admisibilă.
Excelent comentariu!
Conte,articolul tău „Tăcerile lui Liiceanu” a fost preluat pe ediția electronică a Cotidianului.Pentru mine nu este o surpriză,ești în primii 5 editorialiști de forță din jurnalistica românească.Felicitări!
In Romania nu are cum sa mai apara o dictatura din aia rea. Nu ca suntem democrati, dar sunt prea multi candidati la locul de dictator! Buna si concurenta asta la ceva, nu ?
Conte, nimeni nu are contract pe viata cu tara. Iata de ce americanii cred mai mult in Superman decat in senatori „“ eroii abstracti nu pot dezamagi. Nu ma simt destul de bun sa input ceva lui Liiceanu. Este in general discret si elegant.
INSA SPATIUL PUBLIC RAMANE GOL „“ NIMENI NU IL UMPLE. AVEM NEVOIE DE LIDERI ADEVARATI. „INTELECTUALII” SUNT GOI. SECATUITI.
Nu exista „rezistenta” prin cultura, ci doar terapie culturala a frustrarii. Plesu/Liiceanu contra Malraux : Rezistenta prin cultura (cedarea in fata destinului) contra Conditiei Umane (dominarea destinului).
http://www.ghenea.ro/2007/09/20/conditia-umana-de-andre-malraux/
Misto, nu? Un mare promoter al antreprenoriatului vorbeste despre asumarea actiunii.
Liiceanu s-a transformat într-un fel de majordom,adică o slugă cu ștaif,bine îmbrăcată,cu morgă aristocratică,dar tot o slugă.Este,într-adevăr,cutremurător modul în care a evoluat acest Liicheanu!El și Pleșu puteau să fie zeii literaturii române,reperele morale ale națiunii;au preferat să fie numai milogii puterii.ciugulitori de oportunități și firimituri,jeguri morale odioase.Conte,chiar trebuie să-i pomenim periodic pe aceste otrepe?!Ei trebuie repede îngropați în uitare,fără cruce și fără epitaf.Fiindcă „Apelul către lichele” asta este:un epitaf pentru el însuși.Ceva de felul „Aici odihnește Liicheanu”,cea mai mare lichea a culturii române.