Scorul acestui articol
[Total: 28 voturi. Media: 2.8]

Donald Trump este un personaj de temut. A demonstrat-o şi o demonstrează constant. Răzbunarea este una dintre armele sale preferate. Şi, în cazul lui, nu e “arma prostului” ci arma celui mai puternic om al planetei care vrea să-şi paralizeze adversarii prin frică şi demonstraţii de forţă copleşitoare.

Joacă în permanenţă la intimidare. Îi place să-şi vadă inamicii în genunchi, cerşindu-i îndurare. Cu Zuckerberg i-a reuşit. Nu scapă niciun prilej să-şi demonstreze cerbicia prin acţiune.

Acuzat de democraţii americani  că are comportament dictatorial, îl citează cu emfază pe Napoleon, acompaniat de ţopăiala cabotină a lui Elon Musk: „Cel care îşi salvează ţara nu încalcă nicio lege”.

În cutumele diplomaţiei tradiţionale o astfel de atitudine inflexibilă şi ameninţătoare era practicată doar în condiţii de război. Şi doar cu inamicii expliciţi. Aliaţii, partenerii de acorduri internaţionale de până mai ieri, beneficiau de privilegiul consultării (fie ea şi doar de complezenţă) şi de blândeţea mănuşii de catifea atunci când mai multă fermitate se impunea.

Donald Trump ignoră aceste cutume care cer timp şi răbdare. El nu are răbdare şi nici aplecare spre maniere elegante. El este foarte grăbit şi dornic să rezolve mâine, fără multe broderii diplomatice, ceea ce a promis azi. Mulţi aplaudă asta la el, o eficienţă fără egal, un tăvălug necruţător pentru cine ar cuteza să i se opună.

Acum, în plan personal, principalul lui inamic este Soros. Care, prin păienjenişul uriaş de fundaţii şi ONG-uri ideologice cu care a acoperit acea parte de lume care îl interesa, a reuşit, în decenii de investiţii financiare şi perseverenţă, să creeze o uriaşă reţea internaţională de adepţi ai unui curent de gândire pe care îl numim, generic, “progresism”. O adevărată armată de prozeliţi ai unei direcţii malefice, non – naţionale, care a pus stăpânire pe populaţii, instituţii, pârghii economice şi bancare, care a declanşat în multe ţări revoluţii colorate şi schimbări de regim.

Lupta lui Trump cu Soros este, în opinia mea, una corectă. Cineva foarte influent prin bogăţia sa a încercat, uzând de inginerii şi manipulări subtile, să preia controlul asupra unei părţi a lumii şi să-i impună acesteia principii de viaţă neproprii ei, depersonalizante. Mi se pare benefic ca această pânză de păianjen să fie destructurată şi să se elibereze de sub cămaşa ei de forţă natura adevărată a fiecărei societăţi.

Pe de altă parte, însă, lupta lui Trump cu Europa, dusă cu o brutalitate năucitoare, mi se pare prevestitoare de consecinţe pe care mi-e şi frică să le calific.

Consider că a fost de-a dreptul umilitor modul în care vicepreşedintele SUA, JD Vance, s-a adresat marilor puteri europene. Nu mă refer la România care, pentru administraţia Trump, este o cantitate neglijabilă. Mă refer la Franţa, Germania, Anglia cărora, practic, li s-a dat un ultimatum: sau vă aliniaţi deîndaţă politicii noastre, sau nu ne mai putem considera parteneri.

The Guardian titrează: “Discursul lui JD Vance, ”ipocrit și insensibil”, ar putea fi semnalul că SUA nu mai au nevoie de NATO”.

În politica mare şi în diplomaţia înaltă umilirea interlocutorului cu care nu eşti în stare de beligeranţă este considerată o gafă de proporţii. Pentru că această umilire nu e resimţită doar la nivelul interlocutorului ca persoană fizică. Ţara pe care acesta o reprezintă se va considera la rândul ei umilită pentru că liderul ei nu este respectat. Iar atunci când o ţară este umilită, dimpreună cu liderul ei, poate reacţiona neaşteptat. Nu de puţine ori codul onoarei a putut da peste cap planurile forţei brute.

Ce-ar trebui să facă liderii europeni cu viziuni progresiste ca să iasă onorabil după acest atac brutal al lui Vance?

Dilema lor este, în acest moment, uriaşă.

Dacă rămân consecvenţi viziunii lor progresiste (Macron, de exemplu) ar trebui să-i dea o replică dură lui Vance, adică lui Trump. Dar e bine pentru ţara lor să se pună rău cu răzbunătorul Trump? Riscant.

Dacă dau curs cererii imperative a lui Vance, înseamnă că acceptă să se dezică, peste noapte, de politica pe care au dus-o până acum. Asta le-ar ruina credibilitatea în rândul celor care i-au votat şi i-ar distruge politic.

Ar rămâne, însă, şi o a treia variantă: să-şi dea demisia, să lase pe alţii mai adecvaţi vremurilor în locul lor. Să recunoască faptul că nici nu pot renunţa la convingerile lor, dar nici nu vor să atragă consecinţe negative pentru ţară din partea lui Trump.

În acest punct simt nevoia să mă întorc la neglijata noastră Românie.

Într-un comentariu realist şi concis, analistul Mircea Popescu se întreabă, pe bună dreptate: “Ce facem cu „partenerul strategic”, îl trimitem la dracu’”? Extrag din acest articol:

“Trump este un om al interesului american, nu al celui internaționalist.

De aceea, Europa este un aliat, tratat cu respectul cuvenit, atâta timp cât nu se opune interesului american.

Dar câtă încredere poți avea în aliatul de circumstanță care nu împărtășește aceeași mentalitate, principii și scopuri cu tine?

Poți avea încredere în cel care se declară aliat doar când are interes, dar care se dezice când nu ai frâiele în mână?

Ce fel de aliat, mai ales „strategic”, este acela care-și demonstrează incompatibilitatea prin acțiuni explicit contrare scopurilor comune?”

Chiar aşa: ce facem? Continuăm ca până acum cu sorosistul Bolojan şi cu lăudătorii de până mai ieri ai UE şi ai adminstraţiei Biden sau îi jurăm credinţă lui Trump?

După părerea mea România nu-şi permite în acest moment să-l înfrunte pe Trump optând pentru o UE în derivă. Dar nici nu poate, dacă vrea să i se alăture, să se legitimeze în faţa lui cu aceeaşi garnitură de lideri încovoiaţi şi fără viziune.

România trebuie să-şi asume o schimbare, iar cel mai bun prilej de a face asta intr-un mod convingător şi democratic sunt alegerile prezidenţiale din luna mai.

Organizate impecabil şi fără interdicţii dubioase care să nască noi suspiciuni.

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/02/Ursula.pnghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/02/Ursula-150x150.pngContele de Saint GermainEditorialealegeri Romania,Munchen,progresisti,Soros,Trump razbunator,VanceDonald Trump este un personaj de temut. A demonstrat-o şi o demonstrează constant. Răzbunarea este una dintre armele sale preferate. Şi, în cazul lui, nu e “arma prostului” ci arma celui mai puternic om al planetei care vrea să-şi paralizeze adversarii prin frică şi demonstraţii de forţă copleşitoare. Joacă în...Blog politic si polemic