Scufundători în gânduri
Există o voluptate a reflexivității. Există oameni dependenți de aventura gândului propriu scufundat în sine până la adâncimi de imponderabilitate.
Împătimiții acestei specii de scuba diving, membri cel mai adesea ai unui club elitist, sunt mereu în căutarea condițiilor optime de plonjeu în meditație: decuplare de vulgarul cotidian, control ascetic asupra propriilor simțuri și sentimente, folosirea desăvârșirii naturii drept model și catalizator al intrării în imersie. Când toate aceste condiții sunt întrunite, un fond suplimentar de confort lumesc, care să nu perturbe expedițiile, nu poate fi decât salutar, chiar dacă dobândit cu prețul unor compromisuri. Pasiunea e pasiune!
Atât Andrei Pleșu cât și Gabriel Liiceanu sunt exponenți reprezentativi, embleme ale clubului scufundătorilor în gânduri. Teritoriul practicării acestui ritual intim a fost denumit de Liiceanu „patria mică” iar sensul său profund, apud Pleșu, ar fi „confruntarea solitară cu adâncul și cu înaltul tău”.
Înainte de 1989, Păltinișul le-a oferit celor doi condițiile optime, de care aminteam, de plonjeu în meditație.
După 1989, turbulențe de tot felul au împiedicat întrunirea ideală a acestor condiții, fără a putea tine însă timpul în loc. Cu trecerea anilor, nostalgia unei recăderi în vraja „singurătății” și a „răgazului” a crescut proporțional cu dificultățile de împlinire. Până când, un demiurg local pleșuv, le-a propus celor doi un barter de nerefuzat: bunăstarea și tihna necesare acestor exotice cutreierări prin sine contra unei susțineri politice vizibile, acordate în alb.
S-a bătut palma și, de-atunci, apolinicul Andrei Pleșu și dionisiacul Gabriel Liiceanu s-au putut dedica în voie viciului lor de a rezida spiritual cât mai departe de domiciliul administrativ.
Până de curând,  singurele lor probleme de adaptare la dubla rezidență păreau  a fi rămas cele cu ei înșiși. Având ambii o natură epicuriană,  nu puteau nici accepta total, nici ignora  destabilizator forța seductivă a unor, de pildă, delicii gastronomice. Și atunci procedau  ca în „La grande bouffe” , oferindu-și un weekend derogatoriu de orgii culinare după care, la adăpostul indigestiei durabile, se   întoarceau spășiți în adâncul izbăvitor al gândurilor.
Recent a apărut însă neașteptata și dezechilibranta șarjă pe care Dinu Patriciu a lansat-o împotriva lui Gabriel Liiceanu, cu ricoșeuri deloc eterice și asupra lui Andrei Pleșu . Replierea în vulgarul cotidian, pentru replică, a celor doi scufundători, părea nu doar moralmente obligatorie dar și iminentă.
Ne-am înșelat! Anchilozați în indiferența pe care și-au autoimpus-o față de răul cotidian,  domnii Pleșu și Liiceanu s-au trezit incapabili de a se mișca chiar în propria lor apărare. E drept, Andrei Pleșu a scâncit un fel de mustrare respectuos antioligarhică la adresa primului articol al lui Dinu Patriciu dar, după topspinul de rever  recepționat în plină respectabilitate în urma celui de- al doilea articol al magnatului, s-a așternut tăcerea. Dacă tăcerea lui Andrei Pleșu ar fi fost una de KO, era scuzabilă. Cum putem vedea insă în articolul de astăzi, este o tăcere de OK. Adică hai să ne facem că n-am auzit și să trecem mai departe. Un eseu despre Vadim în acest moment este, trebuie să recunoaștem, exact reacția potrivită în împrejurarea potrivită.
Prea mult aer rarefiat duce pa pierderea suflului. Vorba lui Andrei Pleșu: „Sofisticarea civilizată a adus cu sine, simultan, fragilitate fizică și debilitate mintală. Suntem „evoluați” și precari.”
https://www.conteledesaintgermain.ro/scufundatori-in-ganduri/02-03-2011EditorialeAdevarul,andrei plesu,Dinu Patriciu,filozofi,Gabriel Liiceanu,ganditori,prietenie,replica Există o voluptate a reflexivității. Există oameni dependenți de aventura gândului propriu scufundat în sine până la adâncimi de imponderabilitate. Împătimiții acestei specii de scuba diving, membri cel mai adesea ai unui club elitist, sunt mereu în căutarea condițiilor optime de plonjeu în meditație: decuplare de vulgarul cotidian, control ascetic...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
Face pe surdul, nu se da dus. Te cred ca le convine status-quo-ul. Ce frustrant sa ni se impotmoleasca bunatate de revolutie in ursul asta aparent benign. Vorbeste pe intelepteste si ai zice ca nu face rau nimanui. De fapt, face un rau imens tuturor pentru ca, prin autoritatea si vizibilitatea lui de exceptie se constituie intr-un tampon intre popor si intelectualitatea reformatoare.
Intelectualii reformatori nu mai sunt auziti decat vag si pe infundate din cauza lui. Sa nu-mi spuneti ca-i vedem la televiziuni. Agresivitatea si redundanta atacurilor acestor televiziuni le face sa fie asimilate „latrailor antiBasescu” si expediate ca atare de omul neutru si cu bun-simt, sensibil la limite. (In aceeasi ordine de idei, cat de antiBasescu sunt, de fapt, televiziunile antiBasescu e o tema care merita sondata.) Deci, televiziunile astea nu sunt cadrul cel mai propice, nu sunt un mediu credibil. E nevoie de un cadru decent si pluralist, cum e Adevarul.
Dar atata vreme cat ramanem cu Andrei Plesu la Adevarul, diin moment ce domnul Plesu isi vede imperturbabil de diversele-i subiecte neavand deloc aerul ca regimul actual e unul nociv si e strict necesar sa fie schimbat, oamenii raman si ei cu ideea ca, cine stie, nici n-o fi un regim nociv si chiar i-am putea vota inca o data, de ce nu.
Draga conte, desi m-am refulat in direct, nu pot sa nu imi aduc aportul la blogul unui spirit fin. Nu pot fi de acord cu tine: nu este o scufundare in ganduri si nu are treaba cu ficatul. Este dovada unui compormis moral. Plesu se constituie ca parte din planul de imagine al lui Traian Basescu. Plesu este un om foarte capabil, mult mai polivalent ca restul si un intelectual umanist complet. A fost ministru de externe, consilier prezidential si este familiarizat cu profesionistii imaginii. Articolul nu este o elucubratie, cum pare. Este un foc in aer, intimidare si demarcare a teritoriului, o luare de pozitie politica. Atacul la adresa lui Vadim Tudor este la fel de relevant pentru Vadim ca si critica mumiei lui Lenin pentru barba lui Lenin. Vadim e binecunoscut, nu are nevoie de prezentari sau raportari la el. Inamicii atacati sunt fostii aliati ai lui Vadim, PSD-ul. Exacerbarea maimutoiului, alminteri privit cu indiferenta de marea masa, distrage delicat atentia de la probelemele reale, de la calitatea scazuta a coalitiei dominante si marile lipsuri ale masculului alfa, inclusiv la cei sapte ani de acasa, reliefandu-se „obstacolele” in calea performantei partidului si monstruozitatea adversarilor. Traian Basescu a castigat alegerile trecute prin jocuri de imagine, ducand in prim planul public un play back al celebrului „nu ne vindem tara” – mogulilor. Opozitia nu a reusit de devieze de la aceasta tema, marile lovituri de imagine venind de la PNL – boemul si necoruptul Crin si „Solutia Johanis” (discutabil pixelul albastru). Fara ceste doua ingrediente, Traian Basescu ar fi castigat detasat, fara „masinute electorale” si vizite la Vantu. Se ascute lupta subterana, intre triburile de „fosti”. Primul episod a fost congresul UDMR, unde victoria PDL a fost previzibila, dar chinuita, avand in vedere trimiterile repetate la situatia economica si termenul scurt al acordului. Aproape vizibil santajul liberalilor, mari artisti ai bursei, pe care grofii au facut sume frumoase. In Q magazin, revista lui Floriana Juncan, o initiata a lumii s(i)electe, apar cei trei corifei – Plesu, Liiceanu si Patapievici – cu bratele incarcate de delicatese in fata unui magazin din centru. Mi se pare un cartonas galben aratat discret – in fata poporului somer, isterizat de noua lege a muncii, poza ghiftuirii fidelilor este provocatoare. Cum o provocare deschisa de Cotroceni mi se pare si anularea pensiei USLA-silor morti in fata la MAPN, descrisa cu bun simt de Grigore Cartianu. Intr-adevar, poate nu sunt eroi, dar oamenii aia au murit la datorie, cand se puneau in slujba revolutiei. Aviz potentialilor tradatori. Una peste alta, se pare ca e ceva panica la Cotroceni – ramasa deschisa pozitia de candidat la primaria Bucurestilor, mana forte din partid nu se cristalizeaza, exercitii de imagine cu Monica Macovei si Cezar Preda, si in sfarsit ceva pesti mari in anticoruptie. Cand vorbim de mita de 7 zeoruri e deja ceva senzational. Primul lucru la care ma gandesc, este la cati bani nu au mai intrat in pusculita partidului pentru renuntarea la musamalizarea cazului. Dinu Patriciu isi scoate certificatul de dizident modern, prin sentinta de ascultare ilegala de catre SRI. Si colac peste pupaza, Alina Mungiu Pippidi, fosta amica, face statistici din care reiese ca suntem mai corupti dupa uninominal si calculeaza ca in stilul asta, curatirea tarii e imposibila fiindca am ajunge mai indatorati ca Grecia. Vremuri grele si ascutite, in care un vechi prieten trebuie sa-ti intoarca un serviciu. De imagine.
Analiza complexa si subtila. Deschizi unghiuri noi, faci afirmatii care, desi nedemonstrate, au substanta. Introduci multe puncte de vedere la modul tangential, care, adica, s-ar cam subantelege. Ai un aer profetic, care ma face sa-ti admir certitudinile. M-as bucura sa fie asa, nu stiu insa, in multe cazuri, pe ce te bazezi. Oricum, printre cele mai bune comentarii.
Apropo de cum lucrează subconștientul „¦Într-un articol ai spus „ž un cititor m-a întrebat „¦” . Cititorul eram eu . M-a surprins categorisirea . Mă știi că-s un spirit ager , imediat m-am prins : partenerul meu de discuții se vede în ipostaza unui scriitor ce intră în contact cu un cititor . Mai departe constatarea vine de la sine : supărarea pentru refuzul lui Pleșu și Cărtărescu de a răspunde la comentariile lor derivă din această chestiune , contele simțind că este tratat ca un oarecare cititor ( chiar mai rău , pentru că nu i se răspunde ) iar el dorește o comunicare cu aceștia de tip scriitor „“scriitor . O relație de egalitate . Pentru că , orice s-ar spune , relația cititor „“ scriitor nu este o relație de egalitate , are o nuanță de subordonare , impune o anumită inegalitate a pozițiilor .
Toate aceste speculații le-am făcut cu simpatie , m-am jucat și eu puțin , plictisit de drumul prea lung cu trăsura ( asta-i un fel de-a spune c-am făcut sport și-s obosit „¦) .
Aa , să nu uit …un al doilea articol pe aceeași temă scris de Pleșu l-ar fi pus pe Liiceanu într-o poziție stânjenitoare , ca să nu spun penibilă de-a dreptul . Am văzut că a sărit și Tismăneanu să-l apere .
Așa că , te rog să reții , dacă vreodată în blogosferă mă va ataca cineva să nu mă aperi decât o singură dată …
Formula „Un cititor m-a intrebat” este, de fapt, o sintagma simplificatoare. Uneori, de dragul mersului direct la tinta, lasi niste amanunte fie neexplicate fie intr-o ceata de fundal, mizand si pe complicitatea celui care te citeste de a adauga singur ceea ce tu n-ai avut vreme sau chef sa adaugi.
Cat despre „supărarea pentru refuzul lui Pleșu și Cărtărescu de a răspunde la comentarii”, as fi ipocrit sa nu recunosc ca, la inceput, am resimtit o oarecare frustrare. Dupa aia am inteles ca ei nu presteaza la gazeta ca scriitori, deci cu datoria unui minim respect si a unei elementare recunostinte fata de cei care ii citesc si, cu atat mai mult, fata de cei care le comunica impresii. Ei presteaza ca activisti politici si, in aceasta postura, ei gandesc ca a raspunde unui critic acerb, ca mine, ar insemna o recunoastere si o validare a adversarului ceea ce, evident, nu vor sa faca.