Niciodată nu e prea târziu
Weekend „“ răgaz de citit.
Coincidență, sincronicitate, semn?
Eseul lui Mario Vargas Llosa despre Victor Hugo, „Tentația imposibilului”, mă împinge de la primele pagini spre paralelisme cu mizerul nostru prezent, tumultuos politic, și cu atitudinea unor intelectuali de pe la noi ce se pretind repere morale.
Citez:
„Odată cu prestigiul literar, activitatea politică a lui Victor Hugo […] i-a consolidat faima, adăugându-i o aură de reper civic, de conștiință civică și morală a societății. În cei nouăsprezece ani și ceva de exil, această imagine de mare patriarh al literelor, al moralei publice și al vieții civice a atins cote legendare. Reîntoarcerea lui in Franța, la 3 septembrie 1870, odată cu reinstaurarea republicii, a fost un eveniment de masă, fără precedent, cu participarea a mii de parizieni care il aclamau, mulți dintre ei fără să fi citit măcar un rând din cărțile lui. Această popularitate va continua să crească fără încetare, până în ziua morții lui când toată Franța, toată Europa l-au plâns. […] Când a murit, în 1885, Victor Hugo nu mai era doar un scriitor: devenise un mit, o personificare a Republicii, un simbol al lumii și al secolului său”.
Ce mi se pare tulburător însă în toată această poveste nu este atât viața lui Victor Hugo, trecută în legendă de pericole din calea cărora nu s-a dat la o parte, precum pietrificații Vezuviului din Pompei și Herculaneum, ci evoluția unui om spre înțelegerea superioară a menirii lui. Vorbesc despre evoluție pentru că Victor Hugo nu a fost de la începutul vieții sale publice un om de baricadă ci a ajuns astfel prin distilări succesive.
Citez din nou:
„Spre deosebire de acei scriitori care încep prin a fi revoluționari și sfârșesc prin a fi reacționari, Victor Hugo tânăr a fost monarhist, legitimist și vandeen […] iar în zilele Comunei vag socializant și anarhist. Până la venirea la putere a lui Ludovic Bonaparte, în timpul căruia a fost în opoziție, schimbările politice ale marelui scriitor pot fi bănuite de oportunism căci coincid mereu cu direcția puterii, care îi oferă onoruri și recompense (bani, leafă, favoruri). […] Exilul a fost decisiv în evoluția lui ideologică și l-a salvat pe scriitor de omul public„.
Dar de ce, vă veți întreba, a fost Victor Hugo exilat? Era celebru, bogat, cu viața rezolvată în cel mai confortabil mod. Nu avea, după măruntele noastre prejudecăți și egoisme, niciun motiv să riște. Ce să-l fi apucat?
Ei bine, probabil, l-a apucat conștiința. Pentru că din raiul pământesc  al cărui demiurg și administrator unic era, a avut temeritate să afirme public, despre Napoleon al III-lea, că este un „trădător”. Iar explicația acestui gest, ce avea să-l trimită departe de țara lui pentru aproape 20 de ani, tot el a dat-o, în concluziile unui discurs memorabil: „Cu alte cuvinte, sunt pentru popor, pentru ordine și pentru libertate”.
Citind relatări ale unor asemenea fapte, este aproape imposibil să nu te întrebi: Â oare ele chiar nu au niciun efect asupra unor oameni precum Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu? Nu nasc în aceștia îndoieli și remușcări? Nu au forța de a-i smulge din comoditățile și lașitățile micii lor existențe burgheze, pe bază Â de favoruri, pentru a le da o șansă la binecuvântarea populară și respectul posterității?
Lecția lui Victor Hugo este că niciodată nu e prea târziu să-ți corectezi traiectoria care duce spre fundătura „criptă”, pentru a prinde orbita spre eternul tărâm al miturilor poporului tău.
https://www.conteledesaintgermain.ro/niciodata-nu-e-prea-tarziu/21-07-2012Lecturi impartasiteandrei plesu,Comuna din Paris,exil,Gabriel Liiceanu,Herculaneum,Mario Vargas Llosa,Mircea Cartarescu,Napoleon al III-lea,Pompei,tentatia imposibilului,tradator,Vezuviu,Victor HugoWeekend '“ răgaz de citit. Coincidență, sincronicitate, semn? Eseul lui Mario Vargas Llosa despre Victor Hugo, 'Tentația imposibilului', mă împinge de la primele pagini spre paralelisme cu mizerul nostru prezent, tumultuos politic, și cu atitudinea unor intelectuali de pe la noi ce se pretind repere morale. Citez: 'Odată cu prestigiul literar, activitatea politică...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
Conte, as mai adauga langa lecturile pentru oameni mari si blazati, cartile copilariei. Pinochio reflecta si spiritualitatea romaneasca. In fiecare moment al vietii avem in fata o infinitate de alegeri. Unii aleg sa creasca spiritual frumos, altii merg la circ. Normal ca fraierii de la circ vor deveni magarii ce sunt pusi la munca de a atrage noi fraieri la circ. Ar mai fi ” Vrajitorul din Oz” si basmul romanesc „Fata babei si fata mosneagului”. Viata este o calatorie initiatica la sfarsitul careia culegem ceea ce semanam. Unii au ifose si se aleg cu o pereche de ochelari pe nas, vazand lumea colorata asa cum doreste maestrul, preotul, mentorul. Cum ai patit tu cu Liiceanu, am patit eu cu diversii maestrii spirituali din Romania la care cascam gura. Am descoperit cu tristete ca sunt gaunosi si orbi. Ar mai fi si „Alice in Tara Minunilor” si ” Alice in Tara Oglinzilor”. Calatoria noastra initiatica devine adeseori absurda, ireala. Dam peste personaje ciudate pe care degeaba incercam sa le intelegem, deoarece…absurdul e absurd, nu are logica.
Iaca si o poveste scrisa de mine in colectia ta de carti
http://mariadakhel.blogspot.ro/search/label/Circul
Nu. Nici indoieil, nici remuscari. Respectul posteritatii? Binecuvantarea populara? Nu vor face nici cat o shaorma pentru cei trei (si alaturi de ei o scarboasa lista scarbos de lunga). Alftel spus, vor prefera oricarei indoieli sau remuscari o shaorma, mai ales ca e gratis.
Credeti ca nu au avut TIMP destul sa gandeasca, sa cantareasca, sa analizeze, sa SE UITE IN OGLINDA propriei lor constiinte … mai ales dupa ce Basescu, „stapanul” lor, dar mai ales al „SUFLETELOR” lor, i-a amenintat, jignit si umilit public … ? Ba da, au avut destul timp … DAR AU PREFERAT O shaorma GRATIS, era mai usor de MESTECAT !