Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

Numele „žPăltiniÈ™” È™i-a depăÈ™it de mult rezonanța pur geografică. Prin È™ansa de a fi fost asociat ultimilor ani de viață È™i creație ai filozofului Constantin Noica, a devenit un simbol cultural. O destinație de patrimoniu. Schitul È™i Casa Memorială ce păstrează printre noi spiritul acestui sfânt laic îndeamnă la ieÈ™irea din tiparele societății consumiste È™i la căutarea, în sinele profund È™i ascetic, a adevăratului rost pe lumea asta.
AÈ™adar, titlul acestui comentariu, deÈ™i ironizează oportunismul unor epigoni, nu-È™i propune în niciun fel să-l atingă pe Maestru. Nu este vina sa că învățăceii nu au avut materia umana necesară să-i poată urma, È™i nu doar exploata cu frivolitate, pildele spirituale.
Gabriel Liiceanu, recunoscut ca idolatru al propriilor tegumente, ca un lasciv sacerdot al pomădării, a fost tulburat din leneÈ™a contemplare a perfecțiunii sinelui propriu de un articol manifest publicat în Observatorul Cultural de doamna Carmen MuÈ™at È™i intitulat „žÈšara ca o pradă”. Ceea ce l-a trezit, cu o ascuțită migrenă, din serenitatea sa de baobab al junglei literare a fost stilistica acelui articol ce le cerea puțină decență È™i un pas înapoi „žintelectualilor lui Băsescu”; adică exact celor care au girat, cum se demonstrează în aceste zile, un monstruos mecanism de corupție avându-l în vârf chiar pe idolul lor.
Doamna MuÈ™at È™i-a permis să folosească pentru acea invitație la pălmuire publică o pastiÈ™ă stilistică a Apelului către Lichele cu care, acum 25 de ani, Gabriel Liiceanu îÈ™i revendica autoritatea moralizatoare. Turbat că în cazul lui È™i al amicilor săi de partuză politică apelul doamnei MuÈ™at sună chiar mai bine È™i mai îndreptățit decât apelul său original, È™i-a propus să dea o replică usturătoare.
Întâi È™i-a ales un titlu de mare emoliență „“ „žDespre neajunsul de a scuipa în sus” – după care a flegmat după cum urmează: „žÎnainte să scuipați în sus, cu garanția că veți primi totul înapoi, puneți È™i voi mâna È™i scrieți un Jurnalul de la PăltiniÈ™”. Iată oportunismul de epigon la care mă refeream: cățărarea pe renumele PăltiniÈ™ului È™i o poză statuară în cârca lui Constantin Noica: el, corpolentul Liiceanu, adevăratul Alexandru cel Mare iar celălalt, plăpândul Noica, un troglodit Bucifal de recuzită.
Tehnica de ripostă a lui Gabriel Liiceanu , când cineva îi atinge gingaÈ™ele egoisme È™i infatuări, depinde de agresor. Dacă acesta este Traian Băsescu, care îi spune că „žÈ™coala românească scoate tâmpiți”, râde mânzeÈ™te È™i pune iute de-un nou panegiric prezidențial, pornind de la genialitatea constatării. Dacă acesta este Dinu Patriciu (http://www.realitatea.net/dinu-patriciu-despre-liiceanu-astazi-lauda-scroafa-cu-aptitudini-de-a-se-catara-in-copac_804986.html) tace mâlc, cu temeritate, ținându-È™i respirația ca nu cumva mai răul să urmeze răului. În schimb, dacă agresorul este un pârlit fără spate È™i fără pârghii, umblă deîndată la conservele de elocință spre a-l desființa pe cât posibil. Conspiră cu zeii, atacă cu grecii, ucide cu Heidegger. Dar pe cine ucide domnul Liiceanu cu Heidegger? Nu cumva pe sine însuÈ™i? Căci Heidegger a scris „Sein und Zeit” („Ființă È™i timp”), nu el. El doar l-a tradus.
Cu adversari precum Ovidiu Șimonca, mai puțin bibliografiați, Gabriel Liiceanu se dă olimpian. „žCe operă ai tu ca să mă critici pe mine”? „žPune mâna È™i scrie È™i tu un „žJurnalul de la PăltiniÈ™” È™i după aia…”. Un subterfugiu de grav impas argumentativ atunci când în discuție sunt omul È™i opțiunile sale politice, nu opera.
Bineînțeles că, È™tiind lipsa de condiție (nu doar fizică) a coechipierului său de băsism, văzându-l pe acesta cum s-a pornit să scuipe nu doar în jos ci È™i în sus, la marginea ringului se arată È™i Andrei PleÈ™u. Încins cu un prosop peste gât, pentru orice eventualitate. GrăieÈ™te, ca la gale, mai mult din fente È™i eschive:
„žSigur că oricine are libertatea să scrie ce vrea și să dăscălească pe oricine. (…) E nevoie și de oarecare isprăvi, de oarecare credibilitate.
Am citit, de curînd, și un text care promitea intelectualilor „žbăsiști” că, dacă se vor căi, lumea se va întoarce, poate, și la cărțile lor. Mai curînd aș fi preocupat de șansa oferită publicului de a se întoarce la cărțile „žanti-băsiștilor”, ale „žjurnaliștilor culturali”. Care cărți”?

Și PleÈ™u, È™i Liiceanu se simt îndreptățiți ca, într-un dialog despre morală È™i moralitate, să introducă criteriul operei. De ce? Pentru că, în cazul de față, le convine. Și pentru că nu au argumente să-È™i apere altfel filistinismul È™i oportunismul. S-a văzut asta atunci când, Herta Muller, lipsindu-i de pretextul superiorității prin operă (că doar nu puteau avea tupeul de a se auto-pretinde deasupra unui laureat de Nobel) i-a numărat în picioare de buimăciți ce erau. De fapt, prin polemica în care au intrat cu Ovidiu Șimonca, È™i-au ridiculizat singuri infatuarea. Sau consideri pe cineva un nimeni, È™i atunci nu-l bagi în seamă, sau îl bagi in seamă răspunzându-i È™i atunci, a-l combate cu argumentul că e un nimeni, te face de-a dreptul caraghios.
Recitiți ce spune domnul PleÈ™u, cu o involuntară auto-ironie: „žSigur că oricine are libertatea să scrie ce vrea și să dăscălească pe oricine. (…) E nevoie și de oarecare isprăvi, de oarecare credibilitate”.
Se confirmă încă o dată că adevărurile cele mai prețioase vin din gurile marilor mincinoÈ™i. Și domnul Liiceanu È™i domnul PleÈ™u, la câte isprăvi de ploconeală È™i arivism s-au făcut părtaÈ™i în tumultul României postrevoluționare, au dobândit o credibilitate tocmai bună de a-i dăscăli pe alții. Dac-ar fi după criteriul ăsta, demult trebuia trasă cortina peste Dilema Veche È™i peste alte tribune de băsism subtire.
Îmi imaginez uneori, amuzat, o confruntare între trioul anticomunist PleÈ™u „“ Liiceanu – Tismăneanu pe de o parte È™i comunistul Mihail Sadoveanu pe de altă parte. La operă, îi bate Sadoveanu singur, pe toți trei la un loc, mai ceva ca un vizitiu de troică, beat, gloabele sale împiedicate. Și, credeți-mă, nu doar cantitativ. Cum să-l combați pe Sadoveanu pentru ce-a făcut când È™i el a fost regalist ca È™i ei, È™i s-a sucit, când È™i el s-a învârtit de beneficii È™i demnități politice de la noii stăpâni ca È™i ei, È™i s-a înfruptat din plin, când, de fapt, È™i la operă È™i la compromisuri performanțele lor au urmat cam aceleaÈ™i coordonate, doar ordinul de mărime diferind.
Și ar mai fi ceva. Judecata posterității. Optimismul prezentului se dovedeÈ™te în cele mai multe cazuri exagerat. Ce-a rămas din marele Sadoveanu, cel cu peste 100 de volume publicate, cel comparat de criticii epocii cu Rebreanu È™i Cezar Petrescu? Foarte puțin în comparație cu aceÈ™tia È™i cu premonițiile apologeților.
Când îl vezi pe Liiceanu aruncându-i lui Șimonca, în față, pomelnic de titluri ca niÈ™te scuipați în sus (ca să păstrez rafinamentul intelectual al filozofului abandonard), înțelegi de ce omul acesta nu-l poate duce mai departe pe Noica. Deoarece Noica, pentru el, s-a transformat, cu timpul, din tezaur de nepângărit în agent publicitar purtat, trivial, la butonieră.
Pentru Gabriel Liiceanu, ca È™i pentru Andrei PleÈ™u, lumina a ajuns un produs de consum. De consum de viață bună. Nu mai păstrează nimic din noblețea iradiantă a PăltiniÈ™ului, din fiorul modestiei È™i al sihăstriei mentorului lor.
Titlul „žLumina vine de la PăltiniÈ™” nu mai are, privind la cei doi frați de complice îmburghezire, încărcătura de speranță È™i purificare la care l-ar fi îndreptățit numele È™i personalitatea lui Constantin Noica. El li se potriveÈ™te celor doi exact în sensul în care „žLumina vine de la Răsărit” i se potriveÈ™te lui Mihail Sadoveanu.

Contele de Saint GermainEditorialeAlexandru cel Mare,andrei plesu,apel catre lichele,Bucifal,Carmen Musat,Cezar Petrescu,Constantin Noica,Dilema Veche,Dinu Patriciu,Gabriel Liiceanu,Heidegger,Herta Muller,intelectualii lui Basecu,Jurnalul de la Paltinis,lumina vine de la Rasarit,Mihail Sadoveanu,Nobel,Observatorul Cultural,Ovidiu Simonca,Rebreanu,Sein und Zeit,Vladimir TismaneanuNumele 'žPăltiniÈ™' È™i-a depăÈ™it de mult rezonanța pur geografică. Prin È™ansa de a fi fost asociat ultimilor ani de viață È™i creație ai filozofului Constantin Noica, a devenit un simbol cultural. O destinație de patrimoniu. Schitul È™i Casa Memorială ce păstrează printre noi spiritul acestui sfânt laic îndeamnă la...Blog politic si polemic