Scorul acestui articol
[Total: 88 voturi. Media: 4.7]

 

Morții se îmbălsămează ca să nu pută.

Viii se îmbălsămează (care o fac) pentru că put.

Puțitul e o chestie de specie, gust È™i utilitarism. Ce-i place hienei ține de o altă estetică decât cea a prospețimii. Iar duhoarea sconcsului poate trezi chiar voluptăți, ca semn al iminenței unei blăni exclusiviste.

Pentru Gabriel Liiceanu pomădatul este un fel de ritual al mirosirii È™i pipăirii de sine. Îl descrie in pagini autobiografice, ca o simptomatologie a fugii de urât. Oroarea sa de propria decrepitudine.

Creme, esențe parfumate, loțiuni gerovitaliste sunt chemate, dimineată de dimineață, să tencuiască, să gletuiască È™i să dezodorizeze o carcasă erodată, iată, de 75 de ani de putrefacție aerobă È™i anaerobă, inspiratoare pentru posesor a unei imense sile, ca de hoit. Hoitul ascuns sub epidermă, în vintre, imaterial. Sufletul sau mort.

Frumosul È™i urâtul s-au metamorfozat, pentru domnul Liiceanu, din subtile categorii estetice (pe când era È™i dânsul mai tânăr) în echivalente negociabile ca la tarabă ale confortului È™i disconfortului arhitecturii sale tot mai leneÈ™e, acum, la senectute. Operează cu ele în funcție de bătăturile dintre degete, de bila leneÈ™ă sau limba încărcată, de poziția / dispoziția ce-i provoacă reverii ori coÈ™maruri.

Tot mai sedus de o eugenie de tip fascistoid, exasperat să aparțină mereu unei minorități frumoase sufocată de o majoritate a gurilor È™tirbe, Gabriel Liiceanu face apel la tabloul Purtarea Crucii al lui Hieronymus Bosch pentru a aduce în prim plan „žchipurile edentate ale celor care-l însoțeau pe Isus”. Ar fi putut la fel de bine să o folosească pe Andreea Pora pentru această transfocare, mai ales că finalitatea metaforei viza manifestanții de la Palatul Cotroceni care, chipurile, ar fi vrut să-l sfâÈ™ie pe crucificatul Iohannis. Dar nu păstrarea proporțiilor îl redeÈ™teptase, pentru o clipă, din morți, pe iconarul propriilor pilozități (din adâncul È™i de pe È™eaua nărilor, ori de la periferia urechilor) ci „žurâțenia acestei țări: obrajii scofâlciți ai oamenilor, guri fellinian știrbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei…”.

Adeseori, în vise, ne apar morți. Uneori ne dăm seama, alteori nu. Capricii ale veghii din noi.

Iată, însă, că se mai întâmplă È™i invers: sa ne întâlnim cu morți în realitate. Ca in cazul de care vorbim. Se miÈ™că, scriu, au digestie È™i defechează. Ai zice că trăiesc, È™i, totuÈ™i…

Cum îi identificăm? După miros.  Morții put!

Gabriel Liiceanu  È™tie asta È™i se pomădează. Mai corect spus: se îmbălsămează! Și pentru a-i induce în eroare pe cei din jur dar È™i pentru că el însuÈ™i, pe sine, nu se poate mirosi natur fără a vomita instant.

Oare ce-o fi mai oribil? O gură È™tirbă sau un suflet mort?

Contele de Saint GermainEditorialeAndreea Pora,chipuri edentate,eugenie de tip fascistoid,Gabriel Liiceanu,hiena,Humanitas,imbalsamat,majoritatea gurilor stirbe,mortii put,Purtarea Crucii de Hyeronimus Bosch,ritual al mirosirii de sine,sconcs,sila de hoit  Morții se îmbălsămează ca să nu pută. Viii se îmbălsămează (care o fac) pentru că put. Puțitul e o chestie de specie, gust È™i utilitarism. Ce-i place hienei ține de o altă estetică decât cea a prospețimii. Iar duhoarea sconcsului poate trezi chiar voluptăți, ca semn al iminenței unei blăni exclusiviste. Pentru...Blog politic si polemic