Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

De la o vreme, cam de pe când rigorile acestui blog m-au obligat să privesc mai atent și mai profund spre cei despre care scriu, am început să dobândesc o capacitate nouă, pe care o consider un important câștig personal: aceea de a putea disprețui onest pe cei care mă dezamăgesc.
Eram croit după tipare de modă veche: „să cauți în oameni partea lor bună, nu pe cea rea” sau ” înainte de a critica pe cineva întreabă-te: oare eu sunt mai breaz?” sau „ce-ai făcut tu în viață ca să ai îndreptățirea de a ridica piatra asupra unor semeni cu operă?”. Și alte asemenea clișee preluate anume din creștinism și impuse mefistofelic societății exact de discipoli scaraoțchieni, doritori să scape  prin șiretlic (cum altfel?) de acest tip de oprobiu.
Am privit vineri la Digi TV un interviu luat de Luca Niculescu, un ziarist cât se poate de frecventabil, domnului Gabriel Liiceanu. Nu găsesc cuvinte să descriu (fără a ieși, totuși, din convenția civilității) greața pe care acest om, un fel de idol al meu pe vremea când scria Jurnalul de la Păltiniș și Epistolarul, mi-a produs-o în numai câteva minute de perorație. Cu o intonație gravă, de prooroc în transă, parcurgea temele propuse cu un  subiectivism atât de trivial,  atat de irațional, atât de unidirecționat, încât te întrebai vrând – nevrând: de ce natură o fi miza lui, materială sau (a)morală?
Nu vreau să comentez pe fond mlădierile de lebădă neagră prin care acest hipopotam cu pielea lucind de alifii matinale încerca să-și strecoare  parti – pris-urile politice în mințile unui public asumat ostil. Conceptele, pentru domnia sa, nu aveau nicicum valoare referențială. Ele erau tratate ca simple jucării de plastilină pe care să le transforme, după interes, în argumente partizane. Democrația, de exemplu, este, într-un anumit moment al interviului (când trebuie sprijinit referendumul lui Băsescu pentru unicameralul cu 300 de parlamentari) forma optimă de decizie socială. Cinci minute mai târziu, însă, aceeași democrație devine „odioasa dictatură a majorității”, atunci când discuția ajunge la rolul actual al parlamentului (și nu al președintelui sau al CC)  de a decide asupra modificărilor la Constituție.
Tot acest interviu nu a fost altceva decât încercare de a mistifica, de a manipula, de a confuziona cu vorbe.
După ce a făcut praf „o parte” a clasei politice de azi, acuzând-o de lipsa moralității, principiilor, patriotismului, inteligenței și viziunii, Liiceanu s-a văzut importunat de o intervenție de bun simț a reporterului: „atunci numiți-ne trei politicieni în activitate pe care-i apreciați”.
După o ezitare necesară replierii, filozoful nostru fără operă a ales să-și prostească în continuare ascultătorii cu generalități și platitudini care să nu-l angajeze. Dar reporterul a insistat: „numiți măcar unul”.
Și atunci, marele gânditor, marea conștiință națională, marele far pe timp de furtună, s-a înroșit în obrăjori și a râs mânzește din gușiță: „unde vrei să mă împingi, domnule?”
Ei bine, reporterul încercase să-l împingă spre (măcar) o clipă de onestitate, să-l facă să declare cu gura lui, negru pe alb, fără camuflaje și prudente insinuări, fără pledoarii generalizante și fonfleuri de jongleur cu vorbele, că îl apreciază, ca politician, pe Traian Băsescu.  Nu că-l iubește, nu că-l admiră, nu că-l slugărește interesat, nimic din toate astea. Ci doar că-l apreciază. Ceea ce, oricum  răzbătuse, indirect dar fără dubiu, din tot interviul de până atunci.
N-a fost chip.
Curajosul autor al manifestului „Apel către lichele” se rușina de propria lui alegere și prefera să mintă prin omisiune decât să fie înregistrat pentru posteritate cu o asemenea infamantă recunoaștere.
Înțelegeți acum dece îmi permit să-l disprețuiesc, și nu oricum, ci onest, pe acest om?
P.S.
Incredibilă coincidență. Teoria sincronicităților lovește din nou.
În vreme ce eu scriam cele de mai sus, Andrei Pleșu scria pe blogul său de la Adevărul cam același lucru. Evident nu referindu-se la prietenul și egalul său întru disprețuirea mea Gabriel Liiceanu ci la clienți vechi de-ai domniei sale, din presă și cultură.
Mi se pare de domeniul supranaturalului cum tocmai domnul Pleșu vine să-mi dea o mână de ajutor în ridiculizarea meritată a unui anume tip de atitudine, descriind cu vorbele dânsului acest tip de prostie.
Iată doar un fragment din articolul lui Andrei Pleșu din Adevărul de azi:
„Pînă să-ți piardă sufletul, trufia îți strică mintea. Am avut de multe ori prilejul să observ în ce măsură oameni inteligenți, dăruiți, eventual, cu însușiri respectabile, cad, din cauza vanității, în cea mai neagră (și ridicolă) specie de prostie. Vor să se pună în valoare cu orice preț, vor succes public, vor funcții înalte (pentru ei sau pentru ai lor) și pentru asta ajung să se poarte ca niște mecanisme decerebrate, să-și saboteze propria inteligență și propriul prestigiu, punîndu-se în situații jenante. În ultimii ani, am văzut, pe diferite canale de televiziune, dezbateri politice de-a lungul cărora intelectuali plauzibili și mai mult decît plauzibili au ținut să „žpresteze” cuminte un discurs monoton, partizan, resentimentar, sub striurile căruia nu se mai percepea nici urmă de rezonabilitate, sau, măcar, de decență”.

Si coincidența poate fi prelungită. Oare nu cumva domnul Pleșu a comis și un autoportret scriind cele de mai sus? Ce părere aveți?

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,apel catre lichele,autoportret,Digi TV,Epistolarul,Gabriel Liiceanu,Jurnalul de la Paltinis,Luca Niculescu,referendum,Traian BasescuDe la o vreme, cam de pe când rigorile acestui blog m-au obligat să privesc mai atent și mai profund spre cei despre care scriu, am început să dobândesc o capacitate nouă, pe care o consider un important câștig personal: aceea de a putea disprețui onest pe cei care...Blog politic si polemic