Farmecul discret al nomenclaturii

Se întâmplă ceva straniu cu România şi cu românii de azi. Ca o deraiere lentă şi implacabilă spre hău, ca o cădere planată în suprarealism. Situaţii incredibile se succed, năucindu-ne. Dar nu galopant, ca la război, ci parcă filmate cu încetinitorul, să se impregneze bine în simţuri, să nu se şteargă lesne din memorie.

Un preşedinte de ţară zâmbitor, recomandând seren poporului său, în vremuri de pandemie cu 500 de victime pe zi, să joace golf că e un sport sănătos şi la îndemână. Un tată omorându-şi nevasta şi copiii pentru că vorbeau prea tare şi-l deranjau la televizor. Un prim-ministru aruncându-şi partidul în aer doar din ambâţul de a tranşa în favoarea lui o luptă internă stupidă cu un rival fără viitor. Doi tineri studenţi măcelăriţi la Iaşi, cu zeci de lovituri de cuţit în zona inimii, nu se ştie de cine, nu se ştie de ce. O gravidă în luna a şaptea din Focşani înjunghiată cu sălbăticie în burtă; fătul a murit. Un român împuşcând patru persoane în Spania, pentru a se răzbuna. Şi, din nou, un preşedinte de ţară radios, înveşmântat faraoneşte în alb din cap până-n picioare, punând la cale o vizită oficială în Egipt doar ca să viziteze, la protocol zero, piramidele şi Sfinxul.

Iar în tot acest sandvici de bizarerii, cu violenţe extreme puse la fermentat între molatice felii prezidenţiale de indolenţă, mai apare acum şi cazul Şoşoacă, să ne reconfirme, de parcă mai era nevoie, că suntem duşi cu pluta rău de tot.

Popor de primitivi, de nebuni, de criminali, de degeneraţi – iată pentru ce calificative ne autopropunem săptămână de săptămână străinătăţii, neobosind să aducem noi şi noi argumente în acest sens.

Spectacol de balamuc total, cu o senatoare a României ce pretinde credibilitate, gradând în doar 30 de secunde următoarea acuzaţie: “vă rog să-i opriţi aici pentru că e posibil să-mi fi furat ceva din casă, e posibil să fi furat, nu-i lăsaţi să plece pentru că e posibil să fi furat, deci nu-i lăsaţi pentru că mi-au furat ceva din casă sigur…”. Ce scurt e drumul de la “e posibil” la “sigur”, în mintea unui ales al acestei ţări, pe deasupra şi om al legii.

Am revăzut recent un film de referinţă a lui Luis Bunuel, “Farmecul discret al burgheziei”, premiat cu Oscarul pentru cel mai bun film străin exact în anul apariţiei sale, 1972. Adică acum o jumătate de secol. În contextul la care mă refer, al căderii noastre prezente în suprarealism, mi-am amintit de acest film considerat şi el o bornă a suprarealismului în cinematografie. Priveşti, ţi se pare că înţelegi, că acţiunea se încadrează cât de cât în logica firescului, şi brusc derapajul, alunecarea în absurd. Ficţiune, onirism, timpul nu mai are axă, faptele se golesc de sens.

Iar titlul filmului mi-a sugerat parafraza cu care am deschis acest articol. Vă explic imediat de ce.

Tot zilele trecute, în paralel cu suprarealismul faptelor de care tocmai pomeneam, Mihai Gâdea a făcut un interviu cu doamna Mihaela Ceauşescu. Interesant interviul, seducătoare doamna. Un intelectual adevărat, cu inteligenţă, şarm, simţul umorului, bife foarte bine alese. Am privit-o până la capăt, cu regretul că se termină emisiunea. Şi m-am gândit cât de superficiali şi nedrepţi suntem uneori când punem ştampile pe oameni fără să-i cunoaştem cu adevărat.

Cu Zoia Ceauşescu am fost coleg de facultate. Pe Mihaela Ceauşescu o descopăr acum. Ambele provenind dintr-un mediu mult blamat şi dispreţuit, ambele, în fapt, persoane de bună calitate. Care nu ne fac de ruşine nici postum şi nici antum.

Este o prejudecată care se infirmă tot mai des faptul că în calitatea copiilor s-ar reflecta primordial calitatea părinţilor. Contribuie şi asta, nu-i vorbă, dar nu primordial. Ceauşescu şi fraţii săi nu au excelat prin educaţie şi cultură. Cu toate acestea, unii dintre copiii lor, precum doamnele pe care tocmai le-am numit, au fost/sunt remarcabili.

Iar pe invers, ce folos că persoane precum Diana Şoşoacă, Laura Kovesi, Rareş Bogdan provin din familii de intelectuali dacă din alcătuirea lor finală lipseşte caracterul, modestia, simţul ridicolului şi respectul faţă de adevăr.

Burghezia actuală din România, prin profilul ei rapace, agresiv, strident şi vulgar, declanşează în mine un soi de nostalgie după farmecul discret al nomenclaturii de dinainte de 1990.

În comparaţie cu progeniturile noilor îmburgheziţi care au ajuns azi să ne conducă, beizadelele de pe vremea regimului comunist par nişte mici copii naivi.

https://www.conteledesaintgermain.ro/farmecul-discret-al-nomenclaturii/15-12-2021https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2021/12/Bunuel.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2021/12/Bunuel-149x150.jpg2021-12-15T14:29:28+02:00Contele de Saint GermainEditorialeBunuel,interviu Sosoaca,Klaus Iohannis indolent,Mihaela Ceausescu,suprarealism,Zoia Ceausescu  Se întâmplă ceva straniu cu România şi cu românii de azi. Ca o deraiere lentă şi implacabilă spre hău, ca o cădere planată în suprarealism. Situaţii incredibile se succed, năucindu-ne. Dar nu galopant, ca la război, ci parcă filmate cu încetinitorul, să se impregneze bine în simţuri, să nu...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain