Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

(Comentariu inspirat de articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche, intitulat „Drumul spre sine” dar, mai ales, de un comentariu la acest articol pe care il voi publica la rubrica „Musafiri pe blog”.

 

Când poetul a spus „timpul trece ca un amănunt”  probabil că a fost străfulgerat de sentimentul improvizației umane în perceperea acestei dimensiuni negeometrice, timpul, pentru care nu suntem dotați.  Același sentiment îl resimt și eu, de fiecare dată, când trecem dintr-un an calendaristic în altul. Un punct de inflexiune forțat, într-o continuitate fără unghiuri. O secundă de salt artificial în care nu se întâmplă nimic, în care nicio treaptă, niciun prag, nicio ștachetă nu împinge obiectiv la o ruptură de altitudine.

Plictis generalizat și o tot mai accentuată dorință de autoamăgire.

Am încercat să ies din această acalmie, din acest sindrom de metabolism au ralenti, căutând enervarea în presă. Tentativă eșuată. Și ziariștii și politicienii se pare că s-au lăsat pradă unei sieste prelungite, unui non combat de armistițiu. Nu am găsit nimic incitant. Însă, tot scormonind, am dat peste ceva bun ca digestiv, articolul lui Andrei Pleșu din Dilema Veche intitulat „Drumul spre sine”.

Lectură agreabilă, ca o vizită cu ghid într-un muzeu al oglinzilor interioare. Sunt ghizi de tip prospect comercial, care-ți confirmă exact ce vezi, cu lupa poziționată pe aparențe, pe contururi, și sunt ghizi cu har, care se proiectează pe sine în oglinzile tale interioare, făcându-te să-ți însușești reprezentările lor ca si cum ți-ar aparține. Andrei Pleșu face parte din această a doua categorie. Ascultându-i aparteul, m-am simțit  disputat de două atracții:

pe de o parte farmecul ademenitor al retoricii sale cu bule, un îndemn la acceptare și supunere fără prea multe scrupule demonstrative,

pe de altă parte  scepticismul meu, al dependentului de rigoare, această forță centripetă care se împotrivește oricărei tendințe de evadare din logică doar de dragul negării ideii de punct de sprijin.

Spus mai direct, cu sufletul îmi plăcea ce citeam, cu mintea îmi dădea îndoieli. Chiar mă întrebam unde să fie defectul?!

Până când am avut inspiratia să citesc comentariul postat pe forum și semnat de @obs, intitulat Sfântul Robinson Crusoe. Acest text, scris cu mâna sigură, propune argumente ce mi se par nu doar redutabile ci, pe alocuri, chiar seducătoare. Nu am înfumurarea de a mă considera îndeajuns de calificat pentru a ridica, chiar eu, mâna unuia dintre combatanții Andrei Pleșu și @obs, însă aprecierea de „seducătoare” mi-o permit, ea decurgând din gusturi.

Comentariul menționat confirmă încă o data, dacă mai era nevoie, faptul că doar competența poate fi contrapusă cu succes competenței atunci cand vicii de fabricație intuite se doresc a fi și dovedite cu temeinicie.

Îl felicit pe @obs pentru eseul său, pe care îl prezint și vizitatorilor acestui blog, în cadrul rubricii „Musafiri pe blog”.

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,Dilema Veche,Drumul spre sine,Robinson Crusoe(Comentariu inspirat de articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche, intitulat 'Drumul spre sine' dar, mai ales, de un comentariu la acest articol pe care il voi publica la rubrica 'Musafiri pe blog'.   Când poetul a spus 'timpul trece ca un amănunt'  probabil că a fost străfulgerat de sentimentul improvizației...Blog politic si polemic