Dialog la oglindă
A.E. este unul dintre prietenii mei buni. Stăm des de vorbă şi, în general, ne contrazicem.
Iată un fragment din ultima noastră confruntare.
A.E.: O cam scalzi cu CG! Nu vrei să te pui rău nici cu unii, nici cu alţii.
Eu: Adevărul e că oscilez. Văd din ce în ce mai mult fanatism în povestea asta, ceea ce mă pune serios pe gânduri.
A.E.: Nu ziceai că e nevoie de o schimbare? Că vrei o schimbare? Omul tocmai asta promite. De ce să nu-i dăm şi să nu ne dăm o şansă?
Eu: Omul e bizar…
A.E.: Bizar, dar cu o capacitate ieşită din comun de a mobiliza lumea de partea lui. Poate tocmai pentru că e bizar. Poate tocmai pentru că e altceva. Cu legumele ăstea, puse la congelator, scoase de la congelator, îngheţate, dezgheţate dar mereu aceleaşi de 35 de ani ca impotenţă şi furtişaguri, ne-am lămurit. În gard! Nu sunt în stare să ne ducă altundeva decât direct în gard. Ai vreo speranţă de la Ciolacu, de la Bolojan, de la Iohannis?
Eu: Cel puţin ăştia, până acum, ne-au ferit de război. Cu UE, cu NATO, cu parteneriatele strategice, beneficiem, de bine de rău, de un scut de protecţie. Dacă, mâine, vine CG la Cotroceni, eşti sigur că noua ordine, aşa cum o promite el, va însemna pace şi nu exact pe dos, conflicte şi radicalizare? Să vorbeşti de reîntregirea României cu Bucovina de Nord când alţii, alături, mult mai bine văzuţi de Trump şi de Putin, vorbesc de ani de zile şi apăsat de reîntregirea lor cu Harghita şi Covasna, ţi se pare un discurs bun pentru ţară? Sau poate crezi că Trump o să-l privilegieze pe CG în raport cu Orban?
A.E.: Şi atunci hai să mergem în continuare pe drumul de până acum. Să înstrăinăm toate valorile ţării, să avem cea mai mare inflaţie din Europa, să ne comportăm ca nişte slugi cu puternicii lumii, să nu cumva să cutezăm să ridicăm capul!
Eu: E clar că o schimbare trebuie făcută, şi inca una radicală, nu de faţadă, dar chiar nu contează cine va fi pus să o facă? Doar aşa, de dragul schimbării cu orice preţ, să ne dăm, cu arme şi bagaje, pe mâna unui personaj aproape fantomatic? Uneori, privindu-l şi ascultându-l, am senzaţia că mă aflu în prezenţa unui cyborg care vorbeşte cu intonaţii robotice şi cu fraze livrate de inteligenţa artificială. Îndoielile mele legate de CG ţin de sentimentul că omul are o componentă fictivă care îi conferă magnetismul ieşit din comun; ţin de faptul că nu-i cunosc adevăratele intenţii şi, mai ales, mijloacele concrete prin care va reuşi să facă tot ce promite.
A.E.: Atunci hai să gândim aşa: pe cei care ne conduc acum îi cunoaştem foarte bine şi ştim de ce sunt (adică nu sunt) în stare. De la ei nu putem avea nicio speranţă. Cu asta cred că eşti de acord. De la “necunoscutul” CG, în schimb, putem spera în împlinirea promisiunilor sale. Care, trebuie să recunoşti, sună, în general, bine. Cam utopice, dar suna bine! Ce facem în situaţia asta? Ne punem ştreangul de gât cu cei de acum sau dăm o şansă speranţei?
Eu: Sună mobilizator ce spui dar aş vrea să-ţi atrag atenţia că o schimbare radicală a situaţiei prezente se poate face şi în mai rău, nu obligatoriu în mai bine. E suficient să te uiţi în jur ca să înţelegi ce ar putea însemna “mai rău decât azi” în România.
A.E.: Totuşi, între a stagna în mocirlă şi a încerca o cale, chiar riscantă, de a te extrage de acolo, eu aş alege calea schimbării. Cine nu riscă nu câştigă!
Îi las lui A.E. ultimul cuvând al acestui dialog la oglindă. De ce “la oglindă”? Pentru că, sunt sigur, unii dintre cel care aţi citit acest text v-aţi dat seama că numele complet al lui A.E. este Alter Ego.
https://www.conteledesaintgermain.ro/dialog-la-oglinda/31-01-2025https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/01/Alter-Ego.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/01/Alter-Ego-150x150.jpgEditorialeAlter Ego,Bucovina de Nord,Calin Georgescu,Harghita si Covasna,impartirea Ukrainei,reintregirea Romniei A.E. este unul dintre prietenii mei buni. Stăm des de vorbă şi, în general, ne contrazicem. Iată un fragment din ultima noastră confruntare. A.E.: O cam scalzi cu CG! Nu vrei să te pui rău nici cu unii, nici cu alţii. Eu: Adevărul e că oscilez. Văd din ce în ce...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
Deci, și dv., Conte, și A.E. recunoașteți că CG este BIZAR. Asta, probabil, ca să nu pronunțați cuvinte dure, din motive pe care le înțeleg.
țin totuși să vă spun că BIZARERIILE exprimate ale acestui individ, prin numărul și gravitatea lor, denotă că omul nu gândește clar, și-atunci, cum, Doamne, iartă-mă, poți risca să pui viitorul României în mâinile unuia ca el?!
Se pare că ați urmarit apariția prezidențiabilului la Cristoiu și ați observat cu siguranță că BIZARUL nu se dezminte. Pe lângă dorințele belicoase pe care le exprimă (ca un pacifist ce se pretinde), aiuritul a comis-o din nou, fabulând în continuare:
« [România] are cele mai importante elemente ale tabloului lui Mendeleev, alea ultimele. […] Aurul monoatomic este în România. Nici nu există pe tabloul lui Mendeleev. »
E dus rău, nu doar bizar, iar dialogul acesta la oglindă nu-și are rostul până când omul nostru nu trece un examen psihiatric.
1)Am fost sigurde la începutul dialogului că era unul interior.
2)Dle „conte”,evit să pronunț titlul nobiliar deoarece sunt un socialist de dreapta!!Haha,sunteți adeptul sintagmei”capul plecat sabia nu-l taie”,dar dacă va fi să fie,oricum va cădea!Așa că principiul trebuie să fie al curajului și nu al fricii.
3)Vorbim vorbe deocamdată atâta timp cât oameni „nobili”de talia voastră nu condamnă cu fermitate lovitura de stat,ca aici suntem acum,intr-o lovitură de stat, care poate dura până la alegerile ilegale din mai.Deci noi trebuie să condamnam vehement această modalitate de anulare a alegerilor și nu sa vb de persoane.
4)Nu în ultimul rând vă atrag atenția că dvoastra și nu alter ego ul aveți o alternativă acum cu apariția candidaturii Laviniei Șandru.Realizati ce șansă uriașă ne oferă Latrina 3 împreună cu varanul ei si cu bisonul Gadea.
„Totuşi, între a stagna în mocirlă şi a încerca o cale, chiar riscantă, de a te extrage de acolo, eu aş alege calea schimbării. Cine nu riscă nu câştigă!”
Ce am putea sa riscam?
Mai rau decat atat? Pai am fost! De 35 de ani de „binefaceri” occidentale tot suntem, si am mai fost de atatea ori in istorie si am trecut cu bine peste toate cu ajutorul lui Dumnezeu !
Ori acum, se vede treaba ca ne e frica tocmai ca nu-l mai vrem pe Bunul Dumnezeu alaturi, ni s-a luat posibilitatea de a fi cu Dumnezeu pentru ca am fost inselati de „valorile” occidentului apostat materialist decadent si imperialist si de aceea ne e teama sa ne ridicam!
Am ajuns la o stare de mancurtizare
(dexonline: 1.Amnezie, uitare provocată intenționat.
sinonime: amnezie supunere uitare
2.Depersonalizare, îndobitocire.
sinonime: depersonalizare îndobitocire)
ceea ce le convine de minune alogenilor paraziti…de aia si reactia lor furibunda impotriva acestei schimbari, adica frica lor ca noi sa nu fim cu adevarat independenti suverani liberi si stapani pe propriile resurse si bogatii si pe propriul destin!
Dar pentru asta ne trebuie curaj si ajutorul lui Dumnezeu, prin exemplul stramosilor prin eroii neamului, de a ceea lupta se duce impotriva eroilor neamului si impotriva legii stramosesti – Biserica Ortodoxa Maica Neamului nostru cum a numit-o marele Eminescu !
Mancurtizarea prin școală și politica de diluare a identității naționale
https://www.incorectpolitic.com/mancurtizarea-prin-scoala-si-politica-de-diluare-a-identitatii-nationale/
Incorect Politic
August 22, 2020
Via OctavPelin:
De la poezia ”Sergentul” de Vasile Alecsandri la ora de educație sexuală în programa școlară!
În ultimii ani, învățământul din România s-a schimbat foarte mult în direcția desprinderii de un model clasic de educație.
Programele școlare s-au schimbat gradual într-un mod radical, iar teme de istorie națională sau ale literaturii române pur și simplu au dispărut, scrie istoricul clujean Ionuț Țene, pe blogul http://www.napocanews.ro/
În general educația patriotică, textele literaturii române clasice au fost eliminate, introducându-se noi materii, ca educația civică europeană ideologizată și cea sexuală.
În general se preferă, ca în perioada URSS, eliminarea materiilor care se bazează pe rădăcinile, ierarhiile și tradițiile educaționale pentru a fi înlocuite cu direcții noi, care nu au nicio legătură cu identitatea și educația clasică.
Se repetă mancurtizarea, ceea ce critica Cinghiz Aitmatov în romanul ”Vaporul alb”. E o politică intenționată de diluare a identității pentru ca elevul să devină un cetățean european fără o legătură originară cu comunitatea locală și națională.
Zilele trecute m-am întâlnit cu niște tineri care nu cunoșteau texte literare clasice românești pentru că de mulți ani nu se mai fac acestea la școală. Erau mai informați despre un scriitor post-modernist din Germania decât despre Vasile Alecsandri.
Un singur tânăr știa de poezia ”Sergentul” învățată de la tatăl său care o recită în anumite momente emoționale.
S-a ajuns în România europeană ca în perioada fanariotă, în care tinerii află de texte literare și cronici de istorie națională de la părinți, într-un mediu privat, pentru că la școală se învăța în grecește despre istoria imperiului otoman, atunci, azi despre federația europeană.
Credeți-mă și azi îmi dau lacrimile când citesc poezia ”Sergentul” de Vasile Alecsandri, pe care am învățat-o pe de rost în clasa a cincea, când profesorul ne-a predat-o din manualul de litaratura română cu căldură și empatie.
”Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea „Sfântul Gheorghe” ş-a „României Stea”.
Se promova eroismul și patriotismul țăranului român ca bază funciară a educației civice de construcție a unui stat modern care și-a câștigat independența cu arma în mână.
Așa s-a făcut România mare, nu cu texte ideologice și propagandistice. Eroismul acestui țăran român a fost salutat de un colonel ce conducea un regiment de cavalerie, când a văzut pe pieptul soldatului valah strălucind ”Crucea Sfântul Gheorghe”.
Ofițerii ruși salutau cu respect eroismul țăranului român.
”Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, străine?”
„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”
„Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?”
„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”
„Dar pentru care fapte?” „Ştiu eu?… Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduţei… şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant…”
„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang… de dorobanţ!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.”
Poezia a fost compusă de Vasile Alecsandri la Mircești în decembrie 1877, înainte să cadă Plevna.
După noua programă pregătită de Ministerul Educației istoria, româna, latina , muzica și educația religioasă vor fi eliminate treptat, fapt ce a indignat Academia Română. Acest for important al națiunii consideră că diminuarea numărului de ore de ştiinţe, inclusă în cele patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial redactate de specialişti din Ministerul Educaţiei, compromite „competitivitatea înaltă”, într-un context global în care domeniile ştiinţelor de vârf constituie motorul economiei mondiale.”
Academia Română a luat act de recenta publicare a celor patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial din România redactate de grupurile de lucru ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării.
Constatăm cu surprindere şi cu îngrijorare că toate cele patru variante prevăd înjumătăţirea numărului de ore (de la două la una pe săptămână) pentru limbile moderne, pentru istorie, fizică, chimie şi biologie, precum şi eliminarea completă a limbii latine şi a orelor de dirigenţie („dezvoltare personală”).
Orele de educaţie muzicală, educaţie plastică şi religie rămân şi ele cu un statut incert, mai degrabă tolerate în noile programe decât aşezate la locul care li se cuvine”, se arată într-un punct de vedere al Academiei pe această temă.
În document, semnat de Biroul Prezidiului acestui for, se reaminteşte că în februarie 2016, Academia Română şi 500 de membri ai comunităţii academice au făcut apel la Ministerul Educaţiei să nu elimine limba latină şi să nu reducă numărul de ore de istorie şi limba română din planurile cadru ale învăţământului gimnazial.
„Venim, aşadar, şi acum să reamintim că reducerea numărului de ore de istorie şi geografie şi eliminarea limbii latine vor atenta grav la consolidarea în rândul elevilor a sentimentului identitar şi a stimei de sine ca români şi europeni.
Fără conştiinţa rădăcinilor, a istoriei şi a trunchiului lingvistic şi civilizaţional latin comun împărtăşite de români cu celelalte naţiuni europene, poporul nostru va fi lipsit nu doar de reperele care îi asigură stabilitatea naţională, ci şi de elementele care îi facilitează aderarea la Uniunea Europeană ca spaţiu cultural şi de civilizaţie.
Cultura generală, aceea pe care şcoala are menirea să o formeze, nu este altceva decât cultura comună, împărtăşită de toţi membrii unei anumite societăţi, iar societatea românească are în comun cu multe alte societăţi europene tocmai această întemeiere latină – istorică, civilizaţională – a identităţii noastre”, arată Academia.
Viitorul care se pregătește, din păcate, elevului român este educația sexuală și cea civică, o pastișă propagandistă ideologică marxizantă.
Dacă nu se învață poezia ”Sergentul” de către tinerii României, atunci vor ști doar despre culisele sexului de la Bruxelles, devenind cetățeni perfecți ai unei brave noi lumi, de consumatori perfecți pentru marile corporații în care vor ști mai mult de Robert Schumann decât despre Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu.
Educația clasică oferă conținut și oferă inteligență unui bun cetățean român și european.
ADDENDA:
Peneș Curcanul
Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a nascut în Principatul de atunci al Moldovei, la 1 martie 1854, în ţinutul Vasluiului și a decedat la 15 noiembrie 1932.
Este mai puţin cunoscut faptul că acesta a fost veteranul a patru campanii purtate de armata româna : războiul de independenţă 1877 – 1878, al doilea război balcanic, 1913, primul război mondial 1916 – 1918 şi campania din Ungaria, 1919.
La 15 mai 1875 a intrat în rândurile Regimentului 13 Dorobanţi, iar la inceputul razboiului avea gradul de caporal, pentru ca in august 1877 sa ajunga sergent.
Fiind rănit la 4 octombrie 1877, este evacuat în ţară unde se presupune că ar fi avut loc întâlnirea cu poetul Vasile Alecsandri, întâlnire care ar fi inspirat apariţia poemului din volumul “Ostaşii noştri”.
Întâlnirea cu sergentul de la Vaslui, avea să-l fixeze în memoria colectivă a românilor drept ”Peneş Curcanul”, denumirea îşi avea originea la la penele pe care dorobanţii le purtau la căciuli.
La 30 decembrie 1877 participă la decorarea drapelului unităţii iar, cu ocazia marii defilări ţinută pentru încheierea războiului pe Calea Victoriei, face parte din detaşamentul de paradă al regimentului.
În anul 1880 iese din rândul cadrelor active ale armatei.
Însă, cariera sa militară nu se încheie aici. În 1913, se prezintă voluntar pentru a lupta în cel de-al doilea război balcanic, în aceeaşi unitate vasluiană, transformată acum, după legiuirile militare de permanentizare a serviciului la infanterie, în Regimentul VII Rahova nr. 25 Vaslui.
De menţionat faptul că la momentul respectiv avea 59 de ani.
Şi nu trec nici trei ani şi iarăşi, la 62 de ani, de această dată, se prezintă voluntar la acelaş regiment 25 infanterie unde va face serviciul întregului prim război mondial distingându-se, de această dată, în luptele de la Oituz.
Anul 1919 îl găseşte cu gradul de plutonier major şi angajat în campania de pe Tisa.
Gradul de plutonier adjutant, cu care de altfel se găseşte în imaginea redată mai jos, este primit în perioada interbelică, când, de altfel, a şi apărut acest grad.
De menţionat faptul că s-a bucurat de mai multe onoruri, pregătite de obicei ofiţerilor, cum ar fi păstrarea între cadrele active pe viaţă, aşa cum numai marii generali au mai primit, ca sa nu mai vorbim de pleiada de decoraţii ce i-au umplut, pe drept merit, pieptul acestui curajos soldat, marcă vie a celor patru campanii militare la care a participat.
Eroul Constantin Ţurcanu, intrat în legendă cu numele de Peneş Curcanul, îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Eternitatea din Vaslui, în memoria sa şi a celorlalţi nouă dorobanţi fiind ridicat un monument.
Problema atacurilor concertate pentru ștergerea memoriei colective în contextul mai larg al procesului de globalizare este una generală.
Președintele Trump deplânge la rândul lui această mișcare nocivă de ștergere a istoriei din memoria colectivă și atacul la valorile națiunii americane, pusă la cale de forțe oculte profund reacționare, în numele mondializării.
https://cersipamantromanesc.wordpress.com
Mankurtizarea României
https://www.cristoiublog.ro/mankurtizarea-romaniei/
06/11/2019 | ✎ Marian Nazat
Demult, zic legendele kirghizilor, în stepele acelea nesfârșite și înfricoșătoare ar fi trăit juanjuanii, un popor de cotropitori cum nu s-a mai pomenit. Cică venind de nu știu unde și neavând o etnogeneză precisă[1], ei au lăsat în urmă niște povești terifiante, îndeosebi în privința prizonierilor luați dintre băștinași. Cei nevânduți erau tratați cu o cruzime neasemuită vreodată, ne-o spune Cinghiz Aitmatov într-un roman nepereche: „Juanjuanii ucideau memoria robilor; mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă înfricoșătoare: îmbrăcarea capului în șiri. Capul victimelor era, mai întâi, ras la piele, iar firele de păr smulse, cu migală, din rădăcini. Între timp, alți juanjuani, meșteri în această îndeletnicire, înjunghiau pe-aproape o cămilă bătrână. Jupuind-o, alegeau mai întâi, despărțind-o de rest, pielea cea mai butucănoasă, mai groasă, de pe grumaz. Tăiau această piele în bucăți pe care le întindeau numaidecât, aburinde încă, pe capetele rase ale prizonierilor, de care ele se lipeau într-o clipă, ca niște plasturi, alcătuind ceva asemănător căștilor de baie de astăzi. Asta însemna a îmbrăca un șiri. Cel supus unui asemenea tratament fie că murea neputând îndura chinurile, fie își pierdea, pentru totdeauna, memoria, transformându-se într-un mankurt – rob ce nu-și mai amintește propriul trecut. Din pielea de pe grumazul unei cămile se puteau confecționa cinci-șase șiri. Odată pricopsit cu un șiri, nefericitul era vârât cu gâtul într-o obadă de lemn, ca să nu poată atinge pământul cu capul. Prizonierii erau duși apoi departe, în stepă, pentru ca urletele lor zadarnice și sfâșietoare să nu se audă, și abandonați acolo, cu mâinile și picioarele legate, în bătaia soarelui, fără apă și hrană. Cazna dura câteva zile. Patrule întărite păzeau, ici-colo drumurile, ca nu cumva cei din neamul osândiților să încerce a-i salva atâta vreme cât mai erau în viață. Asemenea încercări erau însă extrem de rare, căci în stepa netedă ca-n palmă se putea observa la orice oră, cea mai mică mișcare. Mai târziu, când se afla că juanjuanii au transformat vreun rob în mankurt, nici neamurile cele mai apropiate nu încercau să-l salveze; ar fi însemnat să aducă acasă doar o umbră.(…) Cei mai mulți dintre prizonierii aruncați în câmp, sfârșeau în chinuri groaznice, sub soarele stepei. Rămâneau în viață doar un mankurt sau doi din cei cinci-șase osândiți. Nu de foame piereau, și nici chiar de sete, ci în urma chinurilor de neîndurat, cu totul neomenești, pricinuite de pielea aceea de cămilă, care se usca. Contractându-se neînduplecat sub razele soarelui dogoritor, șiri-ul strângea capul ras al robului ca într-un cerc de fier. După două zile, părul martirizaților începea să crească. Firele de păr asiatic, aspre și țepoase, creșteau sub pielea tăbăcită și, de cele mai multe ori, negăsind ieșire, se încovoiau și reintrau în pielea capului, pricinuind chinuri cumplite, însoțite de întunecarea totală a minții. Abia în cea de-a cincea zi, juanjuanii veneau să vadă dacă a supraviețuit vreun prizonier. Dacă fie și un singur martirizat rămânea în viață, se chema că scopul fusese atins.
Acestuia i se dădea apă, era scos din lanțuri cu timpul, puterile îi reveneau, se punea pe picioare. Era de-acum un rob-mankurt, căruia memoria îi fusese smulsă, și de aceea foarte prețios, făcea cât zece robi sănătoși la un loc. Exista și o regulă: dacă în încăierările dinlăuntrul țării era ucis un rob-mankurt, răscumpărarea cerută pentru o asemenea pierdere era de trei mai mare decât cea pretinsă pentru viața unui om liber. Mankurtul nu mai știa cine e, din ce neam se trage, nu-și cunoștea numele, nu-și amintea copilărie, tată, mamă – într-un cuvânt, n-avea conștiința de sine a unei ființe omenești. Lipsit de personalitate, mankurtul prezenta numeroase avantaje economice. Era totuna cu o făptură necuvântătoare și de aceea întru totul obedient și inofensiv. Nu se gândea niciodată la fugă. Pentru orice stăpân de sclavi, lucrul cel mai de temut era revolta lor. Orice rob e un virtual răzvrătit. Mankurtul era, de felul lui, singura excepție. Lumii lui lăuntrice îi era străin imboldul la răscoală, la nesupunere. Cu el n-aveai a te teme de așa ceva. De aceea, nu trebuia păzit și, cu atât mai puțin, suspectat de gânduri tăinuite. Mankurtul își recunoștea, întocmai ca un câine, doar stăpânul. Nu schimba o vorbă cu nimeni. Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecelui. Altă grijă n-avea. De aceea împlinea poruncile orbește, cu zel și fără preget.(…) Un singur mankurt înlocuia, în acele depărtări, o mulțime de argați. Tot ce trebuia era să-i dai de mâncare și atunci iți lucra vară și iarnă fără murmur, fără să simtă că se sălbăticește și fără să se vaiete de lipsuri. Porunca stăpânului îi era lege. Iar pentru sine, în afară de hrană și de câteva zdrențe – atât cât să nu înghețe în stepă – nu cerea nimic.
E mult mai lesne să-i tai unui prizonier capul sau să-i pricinuiești cine știe ce vătămare întru înfricoșarea duhului dintr-însul, decât să-i distrugi memoria, judecata, smulgând din rădăcini tot ceea ce poartă omul cu sine până la răsuflarea din urmă, ceea ce, la urma urmei, rămâne singura avere pe care-o duce cu el, căci e inaccesibilă altora. Dar juanjuanii nomazi, care aduceau din bezna istoriei lor cea mai feroce dintre barbarii, au râvnit și la acest miez sacru al omului. Ei au găsit mijlocul de a le smulge robilor memoria cea vie, săvârșind astfel, împotriva naturii umane, cea mai cumplită dintre nelegiuirile imaginabile și inimaginabile.”[2]
Fără să vreau, în „robii-mankurți” i-am regăsit pe toți propagandiștii globalizării, pe toți susținătorii noii ordini mondiale. Doamne, câte similitudini între aceștia și sărmanii deposedați de ținerea de minte din cartea fostului absolvent al Institutului de Litere „Maxim Gorki” din Moscova! Ca și mankurții de odinioară, și lor li s-au extirpat conștiința națională, memoria, tot ceea ce îi lega de vatra și neamul străbunilor. Uitându-și rădăcinile, ei au devenit cei mai fanatici susținători ai unei Europe Unite, la ușa căreia li s-a cerut imperativ să se lepede de trecutul patriotic și să respecte cu strictețe diktatele pritocite cu precădere în interesul germanilor și al francezilor, căpeteniile actualei mankurtizări continentale.
După ce românii-mankurți au fost siliți să traverseze deșertul roșu cu pielea de cămilă îndesată pe țeastă de alde Stalin, acum ne-am pus-o singuri, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, mândri nevoie mare că suntem occidentali. Și, culmea, ne arătăm în declarațiile oficiale fericiți și fuduli că ne-au îngăduit în salonul mankurților, curat meșteșug de tembelism ! Executăm orbește orice ucaz primit de afară, am uitat să ne mai răzvrătim oficial împotriva coloniștilor recenți, crăpelnița e singurul zeu la care ne închinăm tâmp, spălați pe creier de o propagandă a consumerismului și destrăbălării feroce, ne așezăm în genunchi și întindem grumazul sub sabia stăpânului, așteptând lovitura cu seninătatea baciului mioritic, zău că îmi vine să urlu ! În definitiv, sovieticii și americanii sunt juanjuanii din legendă, fiindcă USA înseamnă și Uniunea Sovietică Ailaltă…
Ce mai cacofonie istorică și acceptarea asta voluntară și voluptuoasă a românilor de a fi înrobiți atât ca mankurți ai comuniștilor parașutați de bolșevici, cât și ai capitaliștilor de platformă, propovăduitorii globalismului și disoluției statului ! De aici și mankurtizarea României, năpasta cea mai grea abătută peste țară… V-o imaginați, sărăcuța, umblând amnezică și hăbăucă prin lume, cu strânsoarea aia barbară pe țeastă ? Din nefericire, nu s-a schimbat nimic… Ieri desenaserăm pe șiri secera și ciocanul proletariatului pravoslavnic, iar azi, euro-steluțele și scutul de la Deveselu, amarnic destin… Cât despre turcirea noastră, a ghiaurilor, o remarcă obligatorie – și ea a reprezentat, de fapt, tot o mankurtizare… Cumva și romanizarea? Tac fâstâcit și nedumerit. Oare aveam și alte alternative de-a lungul vremurilor? Îmi poate răspunde cineva?
[1] Citesc, totuși, pe site-ul Vox clamantis in deserto că juanjuanii au fost izgoniți de pe meleagurile de miazăzi ale Asiei nomade și „au dat năvală pe pământul sarozecilor. Aceste meleaguri de stepă erau prielnice pentru creşterea vitelor şi juanjuanii năzuiau a se statornici temeinic aici. La rândul lor, sarozecii nu se împăcau cu asemenea pagubă, socotind că e dreptul şi datoria lor să-i izgonească pe cotropitori. Şi se ridicau sarozecii la luptă, ducând bătălii mari şi mici, iar biruinţa era când de partea lor, când de partea juanjuanilor. Şi de ajungeau să învingă juanjuanii, aceştia se purtau nemaipomenit de crunt cu oştenii sarozeci ce le cădeau în prinsoare.”
[2] O zi mai lungă decât veacul
cdsg, iar ii manipulezi pe cei 5 cititori ai tai.
Trebuie sa recunoastem ca tehnica ta de manipulare este foarte buna. Se vede ca ai pregatire in acest domeniu.
Conte, dialogul ăsta, la oglindă, reflectă frica noastră de a ne ridica în picioare și a sta drepți, cu capul ridicat. Veșnica dilemă a acestei națiuni : e rău în genunchi, dar oare ne va fi mai bine cu capul sus? De răspunsul fiecăruia dintre noi, depinde viitorul acesti popor. Atâta cât mai este el.