Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 1]

Viața noastră este permanent supusă unei duble judecăți: a societății și a propriei conștiințe.Nu se întâmplă prea des să pledăm la fel în fața celor două instanțe. Sinceritatea maximă o atingem la interogatoriile eului. Și asta pentru că ne este mult mai greu să ne mințim convingător pe noi înșine decât pe alții.

În tribunalul semenilor, atunci când greșim, adevărul devine din ținta declarată a subiectivei justiții umane un detaliu adesea împovărător.  De aceea prestația noastră exterioară este, frecvent, în ciuda jurămintelor pe Biblie, mai mult o căutare de alibiuri și o fofilare specioasă decât o spovedanie izbăvitoare.

M-am tot întrebat în ultima vreme cum de reușesc anumiți intelectuali români ai momentului, aflați în zona ultravizibilă a impudicei noastre vieți politice, să împace un comportament public, scandalos de complice cu răul, cu preceptele morale drastice care le vin din educație, lecturi și, în ultimă instanță, din conștiință.

Cred că am descoperit două răspunsuri la această întrebare, în funcție de două mari categorii de intelectuali colaboraționiști pe care le-am identificat și pe care le-aș boteza generic:  Ceata „žVadim Tudor” (VT) și ceata „žAdrian Păunescu” (AP). Am  pornit special de la acești notorii exponenți ai unei lumi recent zgâlțâite, în care prostituarea intelectuală atinsese culmi de obscenitate, pentru că, luând numele lor drept repere, ne va fi mult mai ușor să facem expresivă încadrarea în cele două cete a intelectualilor de azi.

În ceata VT i-aș plasa pe Mircea Mihăieș și Traian Radu Ungureanu.  Operă  derizorie, orgoliu hipertrofiat, lexic de Cuțarida, stil bolovănos, minciună groasă,  agresivitate de mercenar, iată prin ce se disting aceștia.

Structura lor covârșitor fiziologică sugrumă practic orice tentativă a eului curat de a trage semnale de alarmă.  Ei nu încearcă sentimente de vinovăție, nu au mustrări de conștiință, nu se îndoiesc,  le e străină smerenia. Au doar certitudini,  instincte puternice și o trufie prisositoare ce se substituie dreptei judecăți.

Sinceritatea, pe care au primit-o ca oricare dintre noi în kitul de instalare, parte a inocenței originare, și-au extirpat-o  ca pe apendic, la prima înfrățire cu compromisul.  Să nu-i dea de gol! Ei nici când spun adevărul nu sunt sinceri, pentru că nu fac asta ca un exercițiu de demnitate umană ci ca o formă de a profita, atunci când le ajută. La aceștia, împăcarea contradicțiilor de care vorbeam a fost rezolvată de mult și simplu: prin anihilarea instanței interne, morale, de către cea externă, oportunistă.

 

În ceata AP se înscriu Mircea Cărtărescu și Andrei Pleșu. Ca și în cazul nașului de botez, ei posedă operă prizată de public, eligibilă pentru selecții naționale, sensibilitate la nurii posterității, ușurință de a trece cu rapiditate de la sublim la ridicol. Asta este cartea lor de vizită. Pot fi sublimi când uită de ei și se lasă duși de elanuri eterice, devin ridicoli când li se face foame, când râvnesc delicatețuri și încearcă să achite crăpelnița cu autografe pe șervețele săptămânale.

Eul lor este un interlocutor prețuit, chiar dacă uneori tolerat cu greu (atunci când le mai taie din voluptatea chiolhanurilor). Este un fel de bufon al regelui, un fel de garanție că acolo ar exista un rege, cum si-ar dori ei să fie percepuți.  Slăbiciuni, ce să-i faci. Farmecul discret al aristocrației.

Pentru însemnații cetei AP,  sinceritatea este o provocare  și, totodată, o povară venită din viitor. A o ignora înseamnă moarte prematură.  A o respecta însă cum scrie la carte,  ar însemna un prezent cu reprimări de înălțări și pohte. Greu de acceptat pentru niște epicurieni nesățioși, la sfârșit de mandat. Și atunci, imparțiali ca românii, încearcă s-o dea la pace cu axa timpului. Printre tomuri de dulcege învolburări mincinoase, întru plăcuta mângâiere a brațului care dă și a urechilor care pândesc, mai strecoară câte un semn de carte în răspăr. O critică suavă, născută cu durere, din dragoste. Un suspin, malformat, de sinceritate. Biletul de intrare la audiența cu propria conștiință. Contraargumentul mut la strâmbăturile din nas ale posterității. Astfel își dau iluzia c-ar fi onești.

Să nu ne lăsăm amăgiți. Și unii și alții sunt niște mincinoși. Doar că primii nu au complexul sincerității.

Contele de Saint GermainEditorialeadrian paunescu,Bikblia,bufonul regelui,cartarescu,Mircea Mihaies,Plesu,sinceritate,Traian Radu Ungureanu,Vadim TudorViața noastră este permanent supusă unei duble judecăți: a societății și a propriei conștiințe.Nu se întâmplă prea des să pledăm la fel în fața celor două instanțe. Sinceritatea maximă o atingem la interogatoriile eului. Și asta pentru că ne este mult mai greu să ne mințim convingător pe noi...Blog politic si polemic