Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]


Am două categorii de critici.

În prima categorie, cea mai numeroasă, intră criticii de tip „ultras de stadion”. Aceștia, incapabili de a-și face un scop din propria viață, se agață pentru a-și dovedi că există, că au un rost pe lume, de un purtător de scop din afara lor, de un, să-i zicem, idol: o echipă de fotbal, un politician, un partid. Cu cât ambițiile și reușitele lor individuale se împuținează, cu atât fanatismul de ultrași li se amplifică, producându-se un transfer  galopant  de gânduri dominante, emoții, frustrări,  către idolul ales.  Ființa lor devine cu timpul o carcasă goală, o simplă cutie de rezonanță pentru trăiri primare: urale scandate idolului, huiduieli răcnite adversarilor și, intre acestea, reflexe instinctuale de supraviețuire.

Așa precum vedem adesea pe stadioane grupuri intregi de „suporteri”  care nu aruncă nici măcar o privire spre meciul favoriților pentru că sunt preocupați să se încaiere cu galeria adversă, tot așa putem constata și pe forumuri,  cohorte de postaci înfierbântati de ciomăgeli virtuale, care nu sunt în stare să sufle o vorbă despre articolul în dezbatere, ei fiind exclusiv  setați să latre, cu spume la gură, la adăpostul țambrelor gardului anonimatului.

Cu acești critici nu am ce discuta.  Dacă, la început, canibalismul lor îmi crea o vagă anxietate, de tip  post „“ coșmar, acum virulența  și solidarizarea lor în contestări  de o prostie din ce în ce mai sofisticată, , (recurgere la clone, la dulăi de pază 24 din 24, la denigratori dedicați, la amenințări), devin tot mai onorante și mobilizante pentru mine, semn că articolele pe care le scriu își ating ținta și dor.

În a doua categorie, mult mai restrânsă  dar și mai demnă de atenție, intră criticii de substanță. Îi identifici imediat după decență,  după efortul de a-și argumenta onest punctele de vedere, după portițele pe care le lasă deschise dialogului. Ar merita toți răspunsuri dar, din păcate, în ceea ce mă privește,  timpul  pe care îl pot aloca forumurilor și blogului meu este extrem de limitat. De regulă, după ce-mi postez comentariile, nu mai intru să văd efectele decât seara târziu și, uneori, nici atunci.

Regret, de pildă că, din acest motiv, nu am putut participa la dezbaterea iscată  recent pe forumul României Libere de articolul meu dedicat doamnei Alina Mungiu Pippidi și intitulat „Doamna Pippidi corigentă la logică matematică”. Au fost acolo și păreri pro și păreri contra, și întrebări incisive adresate mie, cărora s-ar fi cuvenit și aș fi vrut să le răspund, și atacuri de tip „ultras” cărora nu le-aș fi răspuns niciodată, și susținători ai poziției mele care m-au apărat mai bine decât aș fi fost eu in stare să o fac.

Uneori însă, când timpul mă lasă,  mai dialoghez polemic cu cei din această a doua categorie. Un exemplu este seria de schimburi de păreri cu Excelsior. Nu o regret.  Dimpotrivă. Ne-am mai pus și de acord, ne-am mai și contrat, dar totul s-a făcut cu bărbătesc  simț al onoarei, inclusiv despărțirea (dacă se poate numi așa). Dovedind în ceea ce mă privește educație și caracter, respectându-se de fapt pe sine, Excelsior a știut să respecte in continuare micul bruion de realitate comentată pe care l-am schițat împreună în câteva nocturne de conversații exclusive.  Nu a devenit, precum  un alt interlocutor al meu din acea perioadă, cu care am fost la fel de onest și ospitalier ca și cu Excelsior,  un ultras de stadion, un soi de pușlama de mahala, care, profitând că l-am primit la mine in casă și l-am omenit, mă așteptă acum seară de seară ascuns  în holul de la intrare să-mi facă bau, doar doar oi ceda unui  atac de panică.

Nu știu dacă aceste reflecții de weekend vor răspunde interesului cuiva. M-am gândit însă că unii dintre dumneavoastră  v-ați  putea întreba de ce în anumite cazuri dau replica și în altele nu.  Sper că acum am lămurit-o.

Contele de Saint GermainEditorialeRevista presei de sambatabloguri,criticii mei,forumuri,idolAm două categorii de critici. În prima categorie, cea mai numeroasă, intră criticii de tip 'ultras de stadion'. Aceștia, incapabili de a-și face un scop din propria viață, se agață pentru a-și dovedi că există, că au un rost pe lume, de un purtător de scop din afara lor, de...Blog politic si polemic