Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Ce altceva poate fi considerat Mircea Mihăieș decât întruchiparea viziunii lui H.R. Patapievici despre talent, profesionalism, devotament față de cultura românească și, imperativ, despre apolitism. Dacă mai privim și spre un alt preferat al lui Pata, Cristian Neagoe (cel cu ketamina, de la New York), ne putem lămuri întrucâtva cam ce gusturi împotriva naturii are președintele ICR, cam ce șleahtă de pramatii s-a aciuat la umbra devianțelor sale.

Dar nu despre HRP îmi propun să vorbesc acum (am făcut-o recent în textul intitulat „Fecioara cu strungăreață”, publicat pe blog) ci despre Mircea Mihăieș, acest Haplea zărghit, la care neliniștea agresivă manifestă, mai nou, o simptomatologie de filoxeră.

Asistăm, cu fiecare nou articol al acestui deformator de gramatici, la o destrămare. La un fel de beție cu alcool metilic, distilat de lemn de limbă de mahalagiu.  O beție născătoare de aberații, care otrăvește, care putrezește, care alienează. Logica e abolită, perceperea realității răsturnată și atunci apar raționamente precum următorul:

 

„Ultimele alegeri au arătat că jumătate dintre români nu dau doi bani pe propria soartă. S-au bulucit în strunga roșie a neo-bolșevismului, conduși de ura demagogilor ahtiați de putere, care le-au promis bunăstare eternă, bani fără muncă și, mai ales, „liniște.”

Lasă demența de ansamblu a construcției dar să introduci neo-bolșevismul în oferta politică a USL (sau a oricărei alte forțe politice din România de azi), e indiciu de criză de inspirație în stadiu terminal. Cât despre „jumătate dintre români nu dau doi bani pe propria soartă”, ar fi caraghios să comentez precaritatea aritmeticii unui filolog când acesta dă rateuri chiar la acordul subiectului cu predicatul. Cealaltă jumătate unde s-o găsi? În cei 15% ai dragilor săi pedelei?

Să mai admirăm un exemplu de bufeu delirant mihăiescian:

„O cunoașteți: tăcerea aceea asurzitoare, în care se aude o singură voce, emanată din mijlocul hoardelor minerești, [„¦] Știu că scenariul e coșmăresc, însă nu l-am scris eu. El e construit zi de zi, prin mii de canale, de cei doi lideri aflați pe cai mari, Ponta și Antonescu”.

Autorul aude „o singură voce” și anume aceea a celor doi lideri, Ponta si Antonescu. Nu și-o fi pus căștile stereo? Sau să ne mulțumim cu explicația că, săracul, a început să audă voci?

Ar mai fi de remarcat și originalitatea metaforei „tăcerea asurzitoare”, o stucatură la care apelează mulți scriitori tencuitori. Mircea Mihăieș nu se limitează însă la prefabricate de serie; produce și dă drumul în pagină propriilor pitici:

„Cu atât mai mult cu cât Gâdea și Badea nu-și mai rotesc ochii ca melcii înfuriați”.

Este că ați văzut „melci înfuriați”™? Și cum își rotesc aceștia ochii ca elicele pufului de păpădie în care suflă, de când a dat în mintea copiilor bătrâni, Mircică Mihăieș?

 

Până la urmă ar trebui să râdem mai puțin și să zicem, precum înțelepciunea populară: ferească Dumnezeu!

Contele de Saint GermainEditorialeAntonescu,Badea,Cristian Neagoe,Gadea,HR Patapievici,Mircea Mihaies,neo-bolsevism,PDL,Ponta,USLCe altceva poate fi considerat Mircea Mihăieș decât întruchiparea viziunii lui H.R. Patapievici despre talent, profesionalism, devotament față de cultura românească și, imperativ, despre apolitism. Dacă mai privim și spre un alt preferat al lui Pata, Cristian Neagoe (cel cu ketamina, de la New York), ne putem lămuri întrucâtva...Blog politic si polemic