Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Oana mi-a semnalat acest articol, al cărui link este http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/haimanalacul-fosforescent-65112.html

Îl postez și aici, în incercarea de a-l face mai vizibil.

După cum puteți constata abordează o temă, „Intelectualii lui Băsescu”, care ne-a preocupat și pe noi destul de mult în ultima vreme.

Haimanalâcul fosforescent

de Dorin Tudoran , 01 Jul la 23:58   

 

CAMARILA „“ Salon de coafură prezidențială scoate încă o dată la rampă stilistul principal al companiei: maistorașul căruia tranziția românească îi datorează șamponul pentru chelia doctrinară cu cărare pe ambele părți. Pe dreapta, când opoziția este de stânga. Pe stânga, când opoziția este de dreapta. Cel mai recent turneu transatlantic al omului înarmat cu perii, periuțe, pudriere, brici, foarfece și piatră acră „“ în caz de sângerări superficiale „“ a debutat, în  urmă cu câteva săptămâni, la Londra. A fost servit și apoi lăudat cu osârdie un ceai de fructe de pădure.

Clientul a făcut frumos, după care, ajuns acasă, a făcut ce știe el mai bine: a făcut urât.

E limpede pentru tot omul, în afara haimanalelor din camarila prezidențială, că lui Traian Băsescu nu-i prieÈ™te să i se bage sub nas discursuri cu spiritul și litera cărora nu are nici în clin, nici în mânecă. Atunci când le acceptă, à contre-coeur, din motive de „strategie națională”, își revine în fire cu o furie de nestăpânit. Așa că, după gargara indigestă cu potpourri de Oakeshott, Gellner, Ghiță Ionescu și Hayek, președintele s-a dus la un șpriț autohton cu un om pe care îl înțelege, cu care se înțelege și față de care nu are nici un secret, cum nici acesta nu are vreun secret față de președinte: Ion Cristoiu.

Dacă șprițul n-ar fi fost în direct, tot ce i-a mărturisit președintele despre rege lui Ion Cristoiu ar fi rămas între cei doi convivi, aÈ™a cum au rămas multe între de Gaulle și Malraux (iau un exemplu, așa, la întâmplare, de dragul „stilisticii”), dar cum chiolhanul doctrinar a fost Live, „prostimea” a început să-și dea cu părerea. Chiar și cei care-l prețuiesc  pe rege exact cât și cum o face Traian Băsescu (exemplul de-acum clasicizat fiind Ion Iliescu & Camarades) s-au grăbit să sară la carotida președintelui. Numai că au dat acolo peste blindajul asigurat de  camarila prezidențială.

Vladimir Tismăneanu, omul cu dregătoriile zilei, a „dres-o” și pe asta: mult scandal pentru nimic; e vorba de o nefericită „stilistică a exprimării”, preÈ™edintele nu are o politică anti-monarhie etc. După care, acuză pe toată lumea nu tocmai fericită de mărturisirile publice ale președintelui. O dată declanșată campania de stilizare, continuă să ni se explice că vina este cu mult mai mult de partea celor ce au auzit cele afirmate de președinte, decât de partea rostirii prezidențiale.

Truc vechi. Vă amintiți cum ne liniștea cândva un distins intelectual că afirmînd „Avem nevoie de tinichigii È™i chelnări, nu de filozofi”, Traian Băsescu nu dorise să spună ce spusese și ne traducea, din română în română, vorbele președintelui României, ca și cum ar fi continuat să traducă din Platon?

Când intelectualii care susțin un proiect politic traduc poporului ce spune preÈ™edintele È™i preÈ™edintelui ce spune poporul, ceva nu este în regulă nici cu intelectualii, nici cu preÈ™edintele È™i, mai ales, nici cu proiectul politic respectiv.

Una dintre calitățile lui Traian Băsescu este că, uneori, spune ce crede È™i crede în ce spune. Un modus operandi cu totul opus celui al camarilei sale, care spune, mai întotdeauna, ce nu crede, È™i nu crede, mai niciodată, în ce spune.

A crezut vreodată în ce-a spus în ajunul prezidențialelor din 2009 camariliotul vorbind presei străine de o video casetă implicându-l pe duÈ™man în partide de sex oral?

A crezut pe dracu”™, numai că asta era partitura ce trebuia cântată în acele momente de exacerbată îngrijorare electorală.

A fost dat afară camariliotul ce-È™i folosise funcția de înalt funcționar de stat pentru a răspândi minciuni împotriva celui care candida la aceeaÈ™i funcție cu stăpânul său? Nu. A fost decorat.

Odată auzită vocea Stilistului-șef, toate periuțile tipărite, electronice și audio-vizuale au fost puse la muncă. În operațiunea de „damage control” este adusă în scenă È™i „echidistanta” străinătate. Nu, nu vă speriați, după Oakeshott, Gellner, Ghiță Ionescu È™i Hayek nu i se pun în menu preÈ™edintelui alde Charles Bally, Leo Spitzer sau Gianfranco Contini.

Cu ani în urmă, critic aproape brutal al stilistului cu geometrie variabilă Vladimir Tismăneanu, Tom Gallagher este azi parte a echipei de stiliști prezidențiali. „Pe cale de consecință”, trage și el o bruftuluială aspră criticilor dlui Băsescu. Impostura începe încă din titlulul textului. Accentul este mutat de pe acuzațiile aberante rostite de Traian Băsescu pe destinul Casei Regale „“ Drama Casei Regale. Deci, nu Tragedia lui Traian Băsescu. Dar ce te poți aștepta de la un stilist care are tupeul de a spune: „La imboldul lui Ion Cristoiu, un savant al istoriei și un bun jurnalist (combinație formidabilă de abilități pe care puțini alții le au în Romania de astazi)”?

Ion Cristoiu, „savant al istoriei”?

Cum Tom Gallagher uită, permanent, să indice cine îi traduce capodoperele în limba română, poate că în original  aveam de-a face cu un eÈ™antion al umorului sec, britanic. Ori cu o serie prea lungă de Dry Martini.

Gallagher ne previne È™i în legtură cu ceva foarte grav „“ sabotarea intereselor României pusă la cale de unii: „Personaje influente, care au acces la media germane și nord-americane, vor căuta, probabil, să-l izoleze pe șeful statului indiferent de pagubele aduse României care, sub Băsescu, a încercat cel puțin să fie un bastion al influenței occidentale în Europa de Sud-Est.”

Ca pe vremea stalinismului pentru eternitate: „Dai în mine, dai în partid. Dai în partid, dai în popor.” Iată un scoțian care amintește de celebrul politruc Traian Șelmaru, vigilentul care te întâmpina cu întrebarea capitală „Tovarășe, iubești poporul?”

Tovarășului Șelmaru n-am apucat să-i răspund, fiindcă n-a apucat să mă întrebe. Când l-am cunoscut, nu mai era tovarăș, ci domn, aÈ™a că nu mai folosea „întrebarea de baraj”. De-ale „stilisticii”. Dar stilistul prezidențial Gallagher merită un răspuns: „Get lost!” Sau pe româneÈ™te: „Plimbă ursu”™!”

Un personaj care prin anii 1990 era doar un mucea dar îÈ™i permitea să ia în tărbacă intelectualitatea românească pentru culpa (era să scriu „trădarea națională”) de a nu fi înțeles măreția Legiunii, este astăzi unul dintre buldogii prezidențiali. Nu putea să rateze prilejul de a muÈ™ca tocmai într-o asemenea situația. Pentru a ne face să înțelegem, o dată È™i  pentru totdeauna, unicitatea măreață a lui Traian Băsescu, propagandistul prezidențial ne oferă un  „profil psiho-politic al ofițerului de navă.„  Iată o mostră:

„Comandantul adevărat nu e marinarul care se agață primul de colacul de salvare al navei. Iată de ce în vocabularul președintelui Traian Băsescu, substantive precum „žtrădare” sau „žlașitate” sunt univoce, fără marjă de interpretare. De ce? Pentru că detaliile regulilor marinărești se inspiră dintr-o tot mai neînțeleasă etică a onoarei. Lumea ofițerilor nu intersectează ușor universul jurnaliștilor, al poeților, al erudiților snobi, al eseiștilor brilianți sau al intelectualilor de salon. De aici și neînțelegerea sistemului de valori care-i permite unui fost comandat de navă să judece un fost șef de stat, chiar și atunci când exactitatea referințelor istorice îi scapă.(s.n.)”

Aici e cheia: un fost comandant de navă îÈ™i „permite să judece un fost È™ef de stat chiar È™i atunci când exactitatea referințelor istorice îi scapă.”

Și cei care au exactitatea referințelor istorice ce ar trebui să facă?

Să-l încurajeze pe Traian Băsesecu în somnabulismul său refractar la precizie istorică? Să-i alimenteze sfertodoctismul politic, minat de populisme gata de harță în orice moment? Să se adauge haitei de camarilioți care îl ajută pe Traian Băsescu să acrediteze conceptul idiot că România e o barcă patriotică È™i că restul, oceanul adică, e un cimitir al duÈ™manilor ei?

Au trecut douăzeci È™i doi de ani de când Traian Băsescu nu mai este ofițer de navă È™i È™apte ani de când este È™ef de stat. Ne-ar putea sugera pupinul prezidențial cam cât mai avem de aÈ™teptat până când Traian Băsescu va sparge profilul psiho-politic al ofițerului de navă È™i va intra în profilul psiho-politic al È™efului de stat?

Asta ne-ar fi interesat „” un profil psiho-politic al È™efului de stat „” căci Traian Băsescu a  fost ales, în două rânduri, È™ef de stat, nu È™ef de pirogă. Salutăm etica marinărească a fostului lup de mare, dar transmitem camarotului său că regulile funcției deținute azi de Traian Băsescu arată altfel.

Un marinar proaspăt ajuns într-un port poate găsi uÈ™a primei crâÈ™me sau a primului bordel È™i fără a avea „exactitatea referințelor istorice”. Un È™ef de stat incapabil să absoarbă referințe istorice exacte È™i să le prelucreze cu înțelepciune va sfârÈ™i prin a transforma discursul public într-o pălăvrăgeală de crâÈ™mă È™i țara într-un bordel.

Cu colacul de salvare în jurul gâtului È™i buzunarele pline de sinecuri, băieții de mingi ai lui Traian Băsescu ne spun poveÈ™ti pe care le-am mai auzit; fie că erau despre ucenicul vrăjitor într-ale cizmăriei, fie că erau despre emanații revoluției (vezi Marele È™oc din finalul unui secol scurt, convorbiri hiper-cordiale între Ion Iliescu È™i Vladimir Tismăneanu).

*

Andrei Pleșu semnează în Adevărul un text la ale cărui argumente și concluzii subscriu în bună măsură. O ezitare majoră ține de un reproș adus, în chip nejustificat cred eu, președintelui Traian Băsescu: „a reușit să pună într-o situație imposibilă câțiva oameni care îi sunt sincer fideli. A reușit să-i determine să-si sacrifice libertatea interioară, pentru a nu ridica piatra. Nu meritau.”

Ba, meritau. Și încă cu vârf È™i îndesat.

Nu Traian Băsescu i-a obligat să-și piardă libertatea interioară. În cel mai rău caz, i-a cumpărat. Și când un om hotărăște că vrea să se comercializeze pentru o funcție, un favor, o sinecură, un institut, o grădină cu vedere la Mediterana etc., cumpărătorii apar fără întârziere. Imaginea unui Traian Băsescu care doar a luat de la cei deveniți camarila sa mi se pare nedreaptă.

Traian Băsescu a și dat. Uneori foarte mult. Câteodată, extravagant de mult: pentru o vreme, România condusă de Traian Băsescu a avut drept șef al unuia dintre serviciile secrete majore o caricatură „“ Claudiu Săftoiu. Vă mai amintiți cum, răspunzând întrebărilor comisiei parlamentare, dădea È™i răspunsuri care indicau că omul se credea È™eful celuilalt serviciu secret?

Oamenii care au indecența de a nu se delimita de afirmații aberante, nici măcar când este vorba de un set de subiecte cu adevărat importante, nu preÈ™edintelui îi sunt fideli, ci propriilor interese. Ei știu că, odată făcut pasul spre decență, consistentele lor avantaje ca membri ai camarilei pot să dispară cât ai zice pește. Autoproclamați profesori de morală ai neamului, ei trăiesc în duplicitate și prin duplicitate. S-a întâmplat doar ca astăzi, cumpărătorul să se numească Traian Băsescu. Mâine va purta alt nume. Numele ofertanților vor rămâne, mai mult sau mai puțin, aceleaÈ™i.

Nu e nimic dezonorant să crezi într-un proiect politic democratic, reformator.

„Proiectul Băsescu” a promis mult, dar s-a stins repede. A fost nevoie de încredere È™i speranță în „Proiectul Băsescu”. Astăzi, Traian Băsescu are nevoie să afle ce credem despre proiectul respectiv. Nu poți fi creator de istorie curentă, când eÈ™ti repetent la istorie recentă. Când, până și în situații impardonabile, Stilistul-șef îl scuză pe Traian Băsescu, avem de-a face cu un soi de „simptom Radio Moscova” à rebours.

Lucrurile au căpătat deja un caracter grotesc: în vreme ce Traian Băsescu reiterează că nu are ce È™i de ce să retracteze, camarila stilistică continuă să încerce dregerea busuiocului. Între sinceritatea preÈ™edintelui È™i prefăcătoria camarilei stilistice o aleg pe cea dintâi. Nu fiindcă ar fi răul cel mai mic, ci pentru că e răul cel mai sincer dintre cele două.

Haimanalâcul fosforescent al camarilelor continuă să fie singura sursă de „lumină” în bezna tranziției post-decembriste.

Regret hotărârea lui Cristian Tudor Popescu de a fi renunțat la titlul pe care dorise, inițial, să-l pună răspunsului său adresat prim-stilistului prezidențial. Era „“ și, în fond, rămâne „“ tot ce mai merită să i se spună acestui Mihail Roller in blugi Hugo Boss.

Contele de Saint GermainRevista presei de sambataandrei plesu,Basescu,Casa Regala,CT Popescu,Dorin Tudoran,Haimanalacul fosforescent,intelectualii lui Basescu,Ion Cristoiu,tismaneanu,Tom Gallagher,Vox PublivaOana mi-a semnalat acest articol, al cărui link este http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/haimanalacul-fosforescent-65112.html Îl postez și aici, în incercarea de a-l face mai vizibil. După cum puteți constata abordează o temă, 'Intelectualii lui Băsescu', care ne-a preocupat și pe noi destul de mult în ultima vreme. Haimanalâcul fosforescent de Dorin Tudoran , 01 Jul la 23:58...Blog politic si polemic