Inadaptatul (?) Liiceanu
 Scris pe data de De când lumea, curvele de vocație s-au bucurat de mai multă înțelegere decât cele de conjunctură. Reversul armonizator este insă că, pentru rafinați, delicatese au fost mereu considerate ultimele. Nu l-aș suspecta pe dl. Băsescu de prea mult rafinament dar, performanța sa de a strange într-un buchet spectaculos câțiva intelectuali "delicatese" și de a le induce acestora, prin abile pase iluzionistice, elanul de a se metamorfoza liber consimțit din buchet artistic în pămătuf domestic pentru toaletarea părților sale intime, mai ales pe vremuri de deranjamente stomacale, merită semnalată. Alături de Patapievici și Cărtărescu, în buchetul pămătuf s-a evidențiat prin efectele sale dulceag - dezodorizante și Gabriel Liiceanu, în scene antologice precum aceea a acceptării cu un zâmbet oleaginos a înaltei autocritici prezidențiale cum că școala românească produce tâmpiți. Când un "filozof", un "gânditor", "nu înțelege să-și cauterizeze simțul etic" (ci și-l extirpează, de-a dreptul, pentru…
Cultura lui „Am greșit, îmi cer scuze” la români
 Scris pe Motto Prin recunoașterea greșelii spiritele bărbătești se înalță și se întăresc.  (Johann Wolfgang von Goethe) Atitudinea românului statistic față de greșeală depinde de  autorul acesteia si nu de gravitatea ei. Dacă el personal a greșit, încearcă să o redefinească până la a o transforma intr-o virtute. Dacă a greșit un apropiat (prieten sau rudă), încearcă să o plaseze în cârca altcuiva. Dacă a greșit un indiferent sau un dușman, este necruțător. Să verificăm pe dl. Cărtărescu. El nu recunoaște că ar fi greșit când a mizat pe Băsescu și s-a înrolat în armata acestuia propulsându-l în jilțul din care binele și răul se pot face la superlativ. Cel mult dă de înțeles că a fost puțin naiv, puțin idealist și cum se cuvine de anticomunist. Față de haosul actual din țară, pe care începe să-l recunoască drept efectul unor greșeli, vinovat nu îl găsește pe Băsescu (puțin…
Cruciatul Pleșu atacat cu praștia de eretici
 (postat în Adevărul din data de , la articolul lui Andrei Pleșu "Despre curaj",                     cu referire și la articolul lui Andrei Pleșu din Dilema Veche "Cine pe cine beștelește", ) Este limpede că pe Andrei Pleșu l-au lăsat nervii. Nu la modul trivial al forumiștilor, al nubilei țanțoșe fără statut, ci la modul elevat al plinului care vrea să dezintegreze din vorbe golul. Al plinului de sine sufocat de indignarea descoperirii că uneori, adesea, golul de îndreptățire îl ridiculizează prin substanțialitate. Inițial am crezut că răbufnirea sa, urât mirositoare, de infatuare corcită pe ciocoism, publicată în Dilema Veche sub titlul "Cine pe cine beștelește?" este efectul secundar al vreunei indigestii balonante. Nu eram obișnuit să întâlnesc la AP atâta prostituare stilistică prin adjectivită sudalmică la adresa unor voci incomode: "fierea meschină, previzibilă a unor idiosincrasii mlăștinoase", "žcohortă de lătrători isterici", "žumorile sumbre", "žAutorul, mai curînd placid și ,…
Andrei Pleșu și umbrele sale
 (Postat pe in Dilema Veche la editorialul lui Andrei Pleșu "Ce nu trebuie să spună un președinte", ce poate fi citit accesând linkul: )  Textele lui Andrei Pleșu degajă energie pozitivă. Asta, în bună măsură, datorită luminozității lor. Dar în același timp și incită, proiectând când trebuie umbre subtile, care nasc un fel de voluptate voaieristă. Articolul de față dezvoltă curiozități din acest registru. Aplică tușe gri pe portretul până acum solar al președintelui. Ne vom da seama dacă sunt ceea ce par sau doar niște cearcăne afectuos plasate sub doi ochi triști propuși compasiunii, doar atunci când timpul ne va permite accesul la întreg tabloul pe care domnul Pleșu îl completează periodic prin editorialele sale. De aceea nu mă entuziasmez. Deși tentația există. Pentru că ar fi suficient, de exemplu, un addendum prin care autorul să ne asigure că, în pofida atâtor spuse de nespus de către…
Spiritism și pornografie
(publicat pe ) - Cine e pentru? "“ răzbate, din anticamera gheenei, vocea subversivă, cu intonație de cartier, a Robertei Anastase. În dreapta ei, secundul la manșă în acest picaj spre dezonoare, Sever Voinescu, speră să inducă rarefiatei audiențe pactizarea cu turpitudinea. Smucește violent stânga-n sus, ca un înotător la stilul "spate". E atât de crispat când își lansează votul pe orbită încât parcă și-ar apăra barbișonul de un brici justițiar, destinat anatemizării prin epilare. - 150 pentru, 7 abțineri, 3 contra "“ îi informează Roberta, asupra propriei lor prestații, pe cei 90 de prezenți dimpreună cu fantomele ce bântuiau la acea oră Casa Poporului. Glasul nu-i tremură, privirea nu-i șovăie, obrazul nu i se împurpurează. Personifică infractoarea perfect dezinvoltă. Până și pe Sever îl descumpănește atâta autentică nesimțire, atâta eficiență spiritistă la o persoană altfel artificială și debordând de materie. Energica lui mâna electoare coboară parkinsonian în gelul frezei,…
Atenție, Mihăieș! Batista la nas!
Comentariu la articolul lui M. Mihaies, intitulat "Ponta = Ilici + Chucky" si publicat in EVZ din ce poate fi vizualizat la adresa: Nu prea am timp azi să mă ocup de poluțiile lui Mihăieș. Totuși, câteva idei, scrise cu batista la nas, nu s-au lăsat reprimate. Trăind foarte mult virtual, în pseudorealitatea fantasmelor sale de Cațavencu la curtea jupânului cu damă bună și blondă (ce dacă artificială), individului i se întâmplă compensatoriu, mai ales după weekenduri exagerat proteice, ca așternutul cocoloșit sub el să-i transmită fierbințeală de crupă nădușită de adversar politic. Se simte atunci viril, stăpân, sfichiuind cu pintenii, iscând nechezături de îndârjită supunere. Astfel climaxul e gata și, de aici, poluția. Cineva cu respect pentru higienă dar și cu simț al umorului, voaieristul șef de la ICR, a avut ideea de a-i plasa sub fund, înainte de culcare, în loc de mușama, un exemplar din Ev. Z.…
Județul diasporei românești
(Aceasta este o scrisoare care face parte dintr-un serial. Pentru a parcurge în ordinea cuvenită episoadele, trebuie să începeți prin a citi postarea: "În dialog cu diaspora") De când l-a reînscăunat pe Traian Băsescu la Cotroceni, diaspora românească se crede tot mai îndreptățită să dea lecții de viață celor de-acasă. Ea cunoaște mai bine decât noi situația din țară și și-a făcut un obicei din a utiliza forumurile deschise în media națională  pentru a-i urechea cu ciocoiască superioritate pe neghiobii care nu au emigrat încă și care, din frustarea generată de incapacitatea lor de dezrădăcinare, s-au pornit ca niște bezmetici, sub îndemnurile manipulatoare ale nostalgicilor comuniști, să-l atace pe președinte. În timpul ăsta, efectele noului mandat Băsescu încununat cu perpetuarea portocaliilor la toate comenzile și gurile de oxigen ale țării, ne copleșesc și ne sufocă. De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, România nu a fost în pericol mai…