Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

EDITORIALUL DE JOI

Mulți se vor fi mirat și, probabil, mulți încă se mai miră de niște aparente paradoxuri legate de ziariști. Cum unii pot scrie atât de prost, cum unii pot scrie atât de mincinos, cum unii pot fi atât de fățarnici, cum unii pot fi atât de slugarnici.

Explicația stă în meseria de bază a acestora, în talentul și inteligența lor, în caracterul și vulnerabilitățile lor.

Există ziariștii de fond, denumire căreia i-am subsumat  talent, forță, viziune, foarte des credibilitate, uneori, penetrabilitate. Sunt puțini și nu sunt perfecți. Atunci când îi citești ai impresia că-ți deschid o fereastră către o perspectivă originală, verosimilă și incitantă. N-am spus „adevărată”, n-am spus „convenabilă”, n-am spus „profetică”, n-am spus „artistică”. Am un exemplu principal și patru secundare. Exemplul principal este C.T. Popescu. Nu pot uita două articole ale lui care au zdruncinat inerțiala și autosuficienta noastră clasă politică: despre Ritzi („O fosilă vie ridzicolă”) și despre Hrebenciuc („Atacul guzganului rozaliu”). Recitiți-le și vă veți simți și acum electrocutați de forța lor.

Exemplele secundare ar fi Nistorescu, Tucă, Alina Mungiu „“ Pippidi și Hurezeanu. De ce? Vă las să descoperiți singuri.

Aș mai adăuga un aspirant, Florin Negruțiu, care stă foarte bine la analiză și intuiție, bine la expunere dar încă insuficient de amenințător la forță. Îi recomand gantere de polemică în sălile”¦ de civil ale tribunalelor (divorțuri mai ales) și exerciții de stretching și autoapărare pe străzile Craiovei după lăsarea întunericului.

Mai există ziariștii de formă. Nălucile. Sau, mai pe șleau, infiltrații serviciilor în redacții. Rolul lor e dublu: de observator „“ delator și, mai ales, de manipulator cu carte de muncă (profesia de manipulator neexistând oficial în nomenclatorul meseriilor din România).

Sunt ușor de recunoscut, în primul rând după lipsa oricărui talent literar. Apoi după natura articolelor lor, mereu bazate pe informații și date statistice aproape imposibil de accesat de ziariștii fără grad. Exemple: Mircea Marian, Dan Turturică dar și alte tragice figuri pe care nu sunt eu plătit să le popularizez aici. Atunci când adulația vi se pare prea groasă și argumentația prea eliptică, gândiți-vă la această categorie. Și închideți ziarul sau pagina de net înainte de a avea remușcări de colaboraționiști fără voie.

În fine, ziariștii de coloratură. Cei mai diverși. Și buni și răi.

Cei buni sunt cei care fac, onest, artă pentru artă. Onest adică dând în cine merită, nu în cine e profitabil, artă pentru artă adică punând forma înaintea fondului. Exemplul perfect, Lelia Munteanu. Textele ei sunt atât de savuroase, atât de beneficiare ale unui umor autentic și proaspăt vizând lepre ale contemporaneității dâmbovițene, încât parcă nici nu te mai poți concentra la fond. Delicioase și, fără voie, diversioniste.

Cei răi sunt cei care încearcă să ne pervertească simțul realității. Nu pentru că ar fi ei  înșiși autiști ci pentru că au interese egoiste și sunt insensibili la nota lor morală. Ceea ce fac, fac cu perfecta înțelegere a propriei curvăsării. Dar nu-i interesează.

Cap de listă, Ion Cristoiu. Ziarist supravietuitor, cu studii și specializări în două regimuri, fără indolența  dată de scuza că s-ar păstra pentru viitoare opere literare nemuritoare. Și-a construit notorietatea exploatând fascinația paradoxurilor.  De data asta însă nu cred că vrea să se evidențieze prin paradoxul de a susține o putere falimentară după ce tot el a contestat-o când, culmea, nu făcea atâta rău ca acum. Cred că, pur și simplu, e șantajat. Cu ce? Puțin mă interesează. Accept că e și el om, cu precizarea că, pentru mine, a devenit un om slab și neinteresant. Mort încă din antumitate. Atât.

Urmează, în această subspecie a ziariștilor de coloratură, „íntelectualii lui Băsescu”.

Le place, nu le place, sunt astfel încondeiați pentru că rezultanta gimnasticii lor de auto și bună întreținere, pe care o practică de ani buni, hipnotic, pe gazonul tocit anterior de temenelele Cântării României, înclină imoral și antigravitațional către Traian Băsescu.

Sigur, și în trădare pot fi instalate podiumuri de premiere. Nu poți pune semnul egal între exploziile axfixiante ale bombei cu biogaz Mircea Mihăieș, tăcerile de demiurg ultragiat ale lui Liiceanu, pașii de tango retro ai lui Patapievici (unul înapoi și doi înainte, pe care îi prevedem fără a-i aștepta), intermezzo-urile de autocompasiune lacrimogenă ale lui Cărtărescu și fandările diplomatice, măiastru costumate stilistic, ale lui Pleșu.

Dar”¦ există ceva care-i uniformizează pe toți aceștia în jos. Incapacitatea lor de a fi alături de poporul  neputincios și condamnat pe nedrept din care se trag, așa cum fiii și-ar abandona părinții pe motivul ca: „n-am nici o vină, voi m-ați făcut”.

Această clasificare este doar un exercițiu de eliberare. Cine vrea o poate lua ca o mănușă aruncată provocator. Cine nu, poate considera că a nimerit aici din greșeală.

Contele de Saint GermainEditorialul de joicartarescu,Cristoiu,CTP,Liiceanu,mihaies,Nistorescu,Patapievici,PlesuEDITORIALUL DE JOI Mulți se vor fi mirat și, probabil, mulți încă se mai miră de niște aparente paradoxuri legate de ziariști. Cum unii pot scrie atât de prost, cum unii pot scrie atât de mincinos, cum unii pot fi atât de fățarnici, cum unii pot fi atât de...Blog politic si polemic