Mic dejun cu Pleșu și Cărtărescu
Vremurile palpită. Uneori cu frecvențe și intensități care nu ne lasă, pe moment, decât șansa contemplării. Privim lung la o situație nouă, încercând să o descifrăm în timp real, fără însă a ne fi actualizat înainte reperele. „Puștii nu mai citesc”, afirmă amar Mircea Cărtărescu. Pare just. Dar, în logica lui „nimic nu se pierde, totul se transformă”, parcă ar mai fi loc și de niște dubii.
Nu cumva, totuși, ei, puștii, citesc, dar „altfel”? Nu cumva noi înșine am ajuns să citim „altfel”?
Da, „valul distrugător de cultură „populară” a creat în jurul nostru un mediu, pur și simplu, neprielnic lecturii”. Da, televizorul în primul rand, dar și oboseala zilelor de muncă prelungit – capitalistă, ne-au răpit plăcerea savuroaselor escapade în dimensiunea magică a lecturile vesperale.
Această asuprire nu ne-a lăsat însă fără reacție. Ne-a obligat să căutăm și să găsim soluții.
Astfel se face că ne-am refugiat cu elitistul nostru viciu unde s-a mai putut, în singura fereastră mai puțin asaltată de nesățioșii și irepresibilii invadatori ai vieții noastre diurne, în fereastra răcoroasă și cu minte limpede a micului dejun.
Să ne liniștim: întâlnirile cu Pleșu, Cărtărescu și compania nu au fost contramandate. Ele au fost doar reprogramate. Într-un alt format și pentru o altă durată. Totul mult mai comprimat. Cărțile lor de pe noptieră, de citit în săptămâni, au fost înlocuite de editorialele lor apărute la prima oră a zilei, de citit în minute. Astfel s-a putut bate palma compromisului între plăcerea lecturii și constrângerile crizei de timp.
O plachetă de versuri sau un volum de eseuri se editează în aceste vremuri cam în tot atâtea exemplare câți cititori on-line are, într-o zi, un editorial al acestor autori, dintr-un cotidian central. Sigur, editorialul are o pagină, cartea o sută de pagini dar, dacă punem la socoteală și cititorii ediției scrise a ziarului, se poate accepta o echivalare cantitativă a celor două tipuri de producții.
Mai greu este cu echivalarea calitativă. Autorii dependenți de volume, în mintea cărora doar acestea ar întruchipa plenitudinea lor creatoare și o garanție a perenității, au tendința de a-și trata jurnalistica „à la légère”, ca o respirație de voie între două curse de maraton.
Gest riscant, în condițiile in care, conform reașezărilor actuale, prima care ajunge la cititor, și adesea singura, este scurta lectură de la micul dejun, articolul din ziar așteptat o săptămână și adesea dezamăgitor.
Scriitorii cu apetitul postumității ar trebui să-și regândească strategia de seducere a cititorului și, implicit, de îmblânzire a timpului. Â Ar trebui să transfere în oferta lor pentru micul dejun tot arsenalul de talent, onestitate, șarm estetic și captare a interesului pe care îl rezervaseră până acum doar cinelor festive, operei de raft.
Oare într-un roman „“ mărturie a acestor vremuri captivant de contradictorii, domnul Pleșu ar mai păstra medalionul Mândruță? Iar domnul Cărtărescu ar mai elegia cu nimic româneasca scădere a apetitului puștilor pentru lectura în manieră clasică?
Asta ca să nu-i întreb direct: de ce nu vă gândiți și la noi, cititorii voștrii, când ne faceți meniul pentru micul dejun?
https://www.conteledesaintgermain.ro/mic-dejun-cu-plesu-si-cartarescu/12-11-2010Editorialecartarescu,mic dejun,Plesu,posteritateVremurile palpită. Uneori cu frecvențe și intensități care nu ne lasă, pe moment, decât șansa contemplării. Privim lung la o situație nouă, încercând să o descifrăm în timp real, fără însă a ne fi actualizat înainte reperele. 'Puștii nu mai citesc', afirmă amar Mircea Cărtărescu. Pare just. Dar, în...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint GermainRelated Posts
Comentarii prin Facebook:
Ia uite, am gasit un comentariu care a fost uitat aici:
„Apartenență și discernământ
Stenogramele lui Vantu reprezintă un excelent test de apartenență dar și de discernământ pentru vocile publice ale momentului.
La personaje precum Mircea Marian, Mircea Mihăieș, Andreea Pora, care au demonstrat constant, extrem și adesea grotesc că au discernământul complet obnubilat de apartenență, jubilația declanșată de stenograme a luat forma unei frenezii de junglă de tipul celei din peluza ultrașilor, « pe ei, pe mama lor », când Steaua a înscris golul de onoare lui Liverpool.
Chiar eram curios să văd cum va reacționa cel de-al treilea Mircea, portdrapelul lor, cel de la sfârșitul săptămânii, care dăduse în ultima vreme vagi semne de « rezistență prin cultură ».
Acum m-am lămurit : domnul Președinte poate fi mândru de el. CărtărÇscu a înghițit momeala cu tot cu plută, imprudență cu efecte ascensionale, ce i-a împins la suprafață burtica portocalie, subminând orice demers anterior de camuflare a apartenenței.
E drept, jubilația Cărtăresciană e disimulată în sentimente care schimbă fotbalul cu tragedia antică, așa cum îi stă bine unui intelectual ce nu se vrea asociat cu trivialul ; spaima și a stupefacția în fața mizeriei umane sunt trăirile pe care el le reclamă.
Ce trădează prezentul editorial ?
1. Că MC, până la aceste stenograme, nu a crezut o iotă din tot ce spunea TB despre moguli și tonomate dar, tot timpul, s-a comportat ca și cum l-ar fi crezut. Băiat onest :
2. Că MC, precum toți susținătorii președintelui, abia aștepta ca acesta, în bunul obicei al casei, să le servească o tărie, după atâta apă de ploaie, care să poată fi folosită în contrabalans la dezastrul economic ce îl lăsase fără replici de bine într-o agora tot mai ostilă. Iată că au primit-o, halucinogenă precum absintul ;
3. Că MC nu este deloc egal înspăimântat și stupefiat de incalificabilul abuz asupra dreptului la intimitate pe care înregistrarea dar mai ales lansarea în spațiul public a acestor stenograme îl reprezintă. Oare voaieristul B (folosind serviciile secrete și imense resurse materiale din proprietatea noastră) nu este cel puțin la fel de odios ca păianjenul Vântu (folosind tonomatele și instrumentele de presă din proprietate sa) ?
4. Că MC nu vrea câtuși de puțin să-și utilizeze imaginația care, altfel, i-a adus unele satisfacții profesionale, pentru a-și reprezenta cam cum ar putea să arate stenogramele de budoar (și nu numai) ale lui TB (în cazul în care acestea ar fi făcute publice, caz evident imposibil având în vedere cine este regizorul unor astfel de încropituri). S-ar aștepta la mai puțin sau la infinit mai mult ?
5. Că MC este, fundamental, un mercenar cu nimic mai bun decât corupții din stenograme din moment ce devine, stipendiat de aceasta, portavocea unei puteri cu apucături dictatoriale, susținând cu complice iresponsabilitate că da, « presa este cu adevărat o amenințare la securitatea națională ».
Mostra de abjecție totală a autorului este dată însă de următoarea chemare : « așteptăm și televiziunea primului mogul al țării ». O instigare mai transparentă la utilizarea poliției politice pentru desființarea oricărei opoziții va fi greu de imaginat.
Bravo Cărtărescu ! Prin această atitudine ți-ai câștigat dreptul la egală recunoaștere de suflet vândut (ca să te citez) cu Sever Voinescu, cel care, numărând voturi după o matematică nouă, nu s-a mărginit nici el să trăiască în animalitatea onoarei.
Apropo : pe când o indignare comparabilă cu cea de azi vizavi de malversațiunea semnată Anastase „“ Voinescu ? La Paștele Cailor, este ?”
http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-paianjenul-909883/pagina-comentarii/1.html
:)))