Cine plânge după fostul ICR?
Pentru simplificarea discuției sunt gata să le fac celor la care mă voi referi in continuare concesia de a presupune ceva în care eu nu cred și anume că fostul ICR, condus de Horia Roman Patapievici, a avut performanțe bune în zona culturală.
Chiar asumând această ipoteză, nu voi regreta deloc faptul că, după preluarea puterii de către USL, foștii capi ai acestei oficine au fost mătrășiți. Să mă explic.
Sintagma „intelectualii lui Băsescu” nu a apărut în România post-comunistă din senin ci pentru a confirma cu tristă ironie că”mama profitorilor e mereu gravidă”. Această sintagmă definește o recidivă, indică regenerarea unei malformații în tegumentul caracterologic al unor oameni de cultură de pe la noi, malformație cu rădăcini și tradiție în comunism: colaboraționism contra privilegii.
Atinșii celebri ai tagmei, de la Arghezi și Sadoveanu până la Eugen Barbu și Păunescu, au fundamentat și experimentat decenii la rând tehnicile de parvenire prin lingușeală și conivență. Azi ei au emuli care deja i-au depășit „stilistic”, adăugând rafinamente de înrădăcinare și supt care împing în umbră adâncă până și performanțele temutului pir târâtor.
ICR este un bun exemplu de asemenea rafinament și îl voi comenta.
Dăruit de regimul Băsescu intelectualilor săi ca recompensă, ICR avea să-și adauge menirii culturale inițiale și un al doilea rol, în afara onorabilității și a practicilor democratice: acela de instrument politic de propagandă partizană. Nu știu dacă a fost vorba de o sarcină trasată de sus, la pachet cu darul principal, sau numai de un exces de zel a unor sinecuriști recunoscători. Cert este însă că realitățile devoalate după preluarea comenzilor ICR de către Andrei Marga au arătat strategii de propagandă și manipulare structurate și finanțate mai ceva decât cele de promovare a culturii române. Toate, sub viziunea tutelară și ochiul vigilent ale lui H.R. Patapievici.
Au fost translucidități prin care am putut descifra și singuri unele anomalii în funcționarea acestei instituții:
– favoriții ICR, piesele sale de rezistență (Pleșu, Cărtărescu, Tismăneanu, Mihăieș și, până la un punct, chiar și Patapievici) Â au devenit înfocați editorialiști pro-băsiști la niște publicații cu tiraj modic (EVZ, Adevărul) ce nu și-ar fi putut niciodată permite să-i plătească dacă nu ar fi fost subvenționate de undeva din tenebre;
– recompensele ICR pentru cei numiți luau mai multe forme: cărți publicate în intern (exclusiv la Humanitas – Liiceanu) și în extern (la edituri prietene) cu finanțare ICR (inclusiv pentru traduceri), voiaje în străinătate pentru burse, târguri, lansări de carte, generos bugetate (uneori și pentru consoarte – vezi Cărtărescu), recomandări și lobby pentru premii literare și promovare internațională etc.;
Au existat însă și componente complet și voit ocultate publicului larg, burse și alte stipendii acordate cu generozitate de ICR unor jurnaliști de la publicații internaționale, a căror rațiune (deloc de interes național) s-a văzut la referendumul de anul trecut: să apere, chiar cu prețul minciunii și dezinformării crase, regimul băsist ce-a investit în ei, via ICR, bani ai poporului român.
Ar mai fi și alte „investiții culturale” pe care gruparea elitisto – exclusivistă reprezentată de Patapievici și Mihăieș le-a făcut cu gândul la Traian Băsescu, garantul, privilegiilor sale. Nu cred însă că merită insistat. Și cât am amintit e suficient pentru demonstrarea tehnicilor de parvenire prin lingușeală și conivență de care aminteam la început.
Să observăm însă niște reacții ale unora dintre „intelectualii lui Băsescu”, principalii absorbanți ai dulcilor secreții ICR-iste, reacții semnificative pentru sindromul sugarului smuls de la sân:
– după schimbarea conducerii ICR, marii editorialiști portocalii și-au abandonat aproape în totalitate rubricile gros – băsiste de la fițuicile la care prestau în barter. Au și ei demnitatea lor: se vând, nu se dăruiesc. Pentru produs hârtie de împachetat sunt acceptabili și țucălarii rămași, pentru care a fi publicați, la lipsa lor de înzestrare jurnalistică, este încă o recompensă mobilizatoare;
– cei mai usturați de închiderea robinetului de la ICR au inceput să urle ca-n pădure, din toți rărunchii, în solo-uri încercănate, premonitoare de moarte. Moartea ICR. Interviuri fluviu prin gazete lihnite, emisiuni televizate pe la posturi confidențiale, jelanii cu smuls părul din cap  în Dilema Veche și 22, toate cu aceeași temă devastatoare: Marga – groparul ICR-ului. În rolurile principale Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Mircea Vasilescu, Mircea Mihăieș. Backing vocals: Liiceanu, Tismăneanu, Baconschi, Voinescu.
Ar fi amuzant dacă n-ar fi deprimant.
Niște oameni mici puși să respecte rândul, care se smiorcăie și se tăvălesc pe jos că nu mai sunt lăsați să intre prin față.
Drama este insă că acești oameni mici sunt oamenii noștri mari!
https://www.conteledesaintgermain.ro/cine-plange-dupa-fostul-icr/05-03-2013EditorialeAdevarul,adrian paunescu,Andrei Marga,Arghezi,Baconschi,cartarescu,Eugen Barbu,EVZ,HR Patapievici,Humanitas,ICR,intelectualii lui Basescu,Liiceanu,mihaies,Patapievici,Plesu,Sadoveanu,Sever Voinescu,tismaneanu,USLPentru simplificarea discuției sunt gata să le fac celor la care mă voi referi in continuare concesia de a presupune ceva în care eu nu cred și anume că fostul ICR, condus de Horia Roman Patapievici, a avut performanțe bune în zona culturală. Chiar asumând această ipoteză, nu voi regreta...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
Despre A. Plesu ar fi mult, mult prea mult de scris. Ma marginesc insa sa-l calific drept un impostor talentat, si de aceea ratat. Omul nostru a scris Minima moralia pentru uz personal, ca pe o justificare a flexiunilor sale morale. Sa nu uitam, cu titllul plagiat (v. A. Marino). Memoria selectiva si cameleonismul sunt componente tipice ale personalitatii sale. A fost ministru in cabinete feseniste in timpul mineriadelor, dar atunci invita la nuantare. A fost, mult timp, un apropiat al lui P. Roman. Acum il recuza. S-a declarat in 1999 (v. DIlema) un om cu vederi de stanga. Astazi figureaza in Antologia Dreptei. A fost primul om de cultura care a pus bazele cultului basist: v. articolul din Dilema (1999) „Pur si simplu Basescu „. Facea acolo apologia omului de actiune dezinhibat si lipsit de complexe…Ce ramane din Plesu in afara de infatuare? Putin, chiar f. putin. Un om sub vremuri si o opera…inexistenta. Revin la Marino; nu intamplator acest autor a fost persiflat si marginalizat de gruparea Liiceanu-Plesu. Impostura pe care o devoalase venea din partea unui om cu opera. Or aiasta nu se poate suporta. Sa arati ca imparatul e gol, e mult prea mult de indurat pana si pentru moralistul neamului.
Drama este ca in tara noastra niste oameni MICI numesc, hotarasc si „decreteaza”care sunt oamenii MARI !
nu ar fi mai relevant decat sa ne intrebam „žcine plange…?” (pentru ca, in afara de cei care plang, nimanui nu-i pasa, iar plansetul lor nu influenteaza nimic) de facut o analiza a fostului icr si, sau in acelasi timp, una a actualului icr?
Aici e aici. Arareori s-a pus in discutie cine sunt de fapt oamenii nostri mari. Si pentru ce sunt mari.
Plesu, de exemplu, intra indeobste la categoria „filosof”. Daca „Minima Moralia” este un eseu al carui mare merit il constituie momentul in care a fost scris, „Despre Ingeri” este o indigesta argumentare de tipul „nici asa nici altminteri”. In rest, hai sa-i parcurgem lista bibliografica: cateva studii (cam putintele) onorabile in domeniul artei, cateva eseuri gen taclale la gura sobei…Bine scrise, cu nerv, cu farmec, cu o neindoielnic buna limba romaneasca. Este aste indeajuns pentru a te numi invatatorul natiunii?
Am mai pus si altadata aceasta intrebare. Mi s-a raspuns ca cineva care poate emite o fraza coerenta are, in mod sigur, si o gandire coerenta. Tot ce se poate, dar nu cred ca e si suficient. Este, desigur, dreptul oricui de a-si expune parerile despre morala, etica, politica, psihologie sociala, etc. dar de la egalitate cu toti ceilalti datatori cu parerea, nu cu pretentia de lectii si verdicte absolute.
Eu cred ca o buna parte din taraboiul de acum vine si din frustrare. Astia chiar au crezut ca ei si „pretenii” lor sunt un fel de „ingeri” plutind undeva deasupra muritorilor de rand. Si acum iaca!
@ lia
„Este, desigur, dreptul oricui de a-si expune parerile despre morala, etica, politica, psihologie sociala, etc. dar de la egalitate cu toti ceilalti datatori cu parerea, nu cu pretentia de lectii si verdicte absolute.”
A fost o interventie recenta in care AP isi declina orice pretentie de a fi detinatorul unor verdicte absolute. Eu tind sa cred in modestia lui esentiala, numai ca modul categoric in care isi spune parerile ii determina pe unii cititori (majoritatea, de fapt) sa nu vada ca posibila vreo retinere din partea lui, iar cei care il publica avand o agenda politica limpede au grija sa prezinte totul sub forma unor verdicte de ascultat si urmat. Iti trebuie multa putere, multa incapatanare in apararea adevarului ca sa te mai opui, sa incerci sa nuantezi lucrurile in contra celor care, prezentandu-te „putin” altfel decat te stii, iti asigura un succes de public mult sporit, cu tot ce inseamna el… Adevarul e ca modul de publicare si alte aspecte ascunse care formeaza pachetul final nu sunt in mana lui. Iar acestea sunt decisive in formarea unui curent de opinie.
Draga Corina, mai uita-te la ultimele lui luari de pozitie: toti ceilalti inafara de micul nostru cerc sunt niste trogloditi care nu ar trebui lasati sa-si exprime parerea, care oricum nu e decat o strambatura de maimuta. Citeste-i articolul „Doua Romanii”. Nu mai e de mult in regula!
Da, e nasol modul in care priveste Romania prin prisma posturilor tv celor mai partizane. Cand era chemat sa vina cu nuante… Nu ma asteptam sa le tina isonul si sa amestece numele in halul asta. Fata de un Petre Roman, Manolescu (macar) s-ar fi cuvenit sa fie mai retinut. De ascensiunea lui Becali e responsabil si el insusi. Parca vrand sa contrazica aparentele fizice, tine sa demonstreze ca mai e capabil de surprize. Sfideaza, provoaca si se ia la tranta. Dar putem sa nu-l luam in seama cand o ia razna. Si atunci ramane umorul.
Intrebarea mea de la articolul anterior pornea de la campania Adevarul despre care s-au scris pana acum cele doua articole de mai jos. Cotidian important, deci, vrea sa publice mai multi bloggeri. La cati oameni „“ unii chiar cunoscuti – s-au declarat entuziasmati de cele citite aici, de-a lungul timpului, ma asteptam ca blogul acesta sa fie si el propus pentru preluare pe Adevarul de cativa. Pe de alta parte, la nevoia de apreciere pe care autorul blogului o recunoaste uneori, ma gandeam ca poate si-ar dori si el insusi o atare expunere, mai multi cititori – cum e natural sa vrei cand scrii.
Am pus o intrebare clara si simpla, de actualitate, si ma vad ocolita ca o leproasa. Nu era mai uman sa nu fiu publicata ?
http://adevarul.ro/news/societate/e-timpul-implici-vrei-blogger-adevarulroo-1_5133cba800f5182b85c56e9d/index.html
http://adevarul.ro/news/societate/campania-tu-vrei-blogger-adevarulro-cei-mai-doriti-romani-propunerile-continua-1_513506b300f5182b85cb71d9/index.html
Imi cer scuze. Am vrut sa-ti raspund, m-am luat cu altele si am uitat de intrebarea ta.
Raspunsul meu e tot o intrebare: cine crede ca Adevarul m-ar gazdui cu opiniile pe care le am?
Oricum, multumesc de aprecieri si nu o lua personal.
Bun, sintetic, scris cu tristete… Doar o observatie legata de fraza finala: nenii ăÈ™tia înăcriti si urâcioÈ™i nu au fost niciodata oamenii nostri mari, cu atat mai putin sunt acum. Ma opresc aici, subiectul „intelectualii lui basescu” imi provoaca o megarepulsie.
Conte, nu „sunt oamenii nostri mari” ci trec drept oamenii nostri mari.