Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

Au profitat de comunism când comunismul era la putere, publicând în turbulența sectaristă a acestuia chiar mai ușor, mai nederanjați și cu tiraje mai de răsfăț, decât propagandiștii de la Ștefan Gheorghiu.

Au profitat de comunism și mai târziu, înfigându-și colții în el, când acesta, decăzut în stârv, putea fi atacat fără riscuri, din toate unghiurile și pe toate gusturile, oricât de canibalice.

Precum trișorii de la pariuri, tactica lor a fost mereu de a aștepta mai întâi aflarea învingătorilor și abia după aceea de a pune miza pe masă și de a-și însuși dividendele.

Ei, care astăzi ni se înfățișează ca fiind cei mai inverșunați inamici ai comunismului, nu au catadicsit să ridice nici măcar o sprânceană reprobativă când Ceaușescu dărâma biserici și le poprea colegii de profesie la domiciliu sau pe după grații.

În vreme ce Paul Goma ori Dorin Tudoran ori Gabriel Andreescu ori Mircea Dinescu făceau disidență anticomunistă pe viață și pe moarte, înfruntând monstrul și sfidându-l până la turbare, ei, ceilalți, jucătorii la sigur, își vedeau liniștiți de căldurica lor, împlinindu-se uniform și fără gust ca niște roșii de seră.

Astfel au reușit să fie exponenții unei aristocrații contrafăcute, atât înainte de 1989 cât și în prezent.

Gestul suprem de eroism anticomunist al domnilor Liiceanu și Pleșu, pe când Liviu Babeș protesta dându-și foc pe pârtia de schi Bradu de la Poiana Brasov, pe când Doina Cornea și Mircea Dinescu erau arestați la domiciliu, era de a-și savura în tihnă roadele Jurnalului de la Păltiniș și ale Epistolarului. Despre care, în epocă, circula legenda că ar fi niște scrieri subtil conspirative, un rod al jocului la două capete al Securității, o probă de bărbăție morală a autorilor. Această legendă a fost complet contrazisă de dezvăluirile postcomuniste care, pe de o parte, ne-au înfățișat un Gabriel Liiceanu egoist și laș până la muțenie înainte de 1989 iar pe de altă parte oportunist (înzestrarea lui cu Editura Politică) și ipocrit cu icnete (Apel către lichele), după 1989. Cât despre Andrei Pleșu, ce probă de verticalitate morală mai tulburătoare ar putea fi adusă decât scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Nicolae Ceaușescu pentru a cerși mai multă păpică și mai multă căldurică. Ambii, adevărați și neîmpăcați anticomuniști.

Să nu-l uităm nici pe mai tânărul lor coleg de arme, Mircea Cărtărescu, un alt produs de propagandă, ambalat pentru export,  al regimului Ceaușescu. Care, în anul de grație 1989, a primit (de la cine oare?) Premiul Academiei pentru proza „Visul” publicată anterior. Probabil că am da dovadă de scandaloasă tendențiozitate dacă ne-am gândi măcar o clipă că, prin aceasta, a fost răsplătit de un regim vigilent până la paranoia; răsplătit pentru merite cum ar fi că nu asculta Europa Liberă și nu se solidariza cu fronda politică a unor colegi de breaslă.

Ei bine, toți acești intelectuali, introvertiți până la complicitatea tăcerii pe când România se numea Republică Socialistă, au devenit brusc, după 1989, frenetici și vocali anticomuniști practicanți, revendicându-și pactul cu diavolul din jilțul Cotrocenilor tocmai de la acest sentiment copleșitor.

Ei îl iubesc și îl sprijină pe Traian Băsescu nu pentru privilegii și voluptăți de burdihan, ori pentru cărțile pe care acesta le ține pe noptieră (probabil pentru a omorâ țânțari cu ele, noaptea – reflex de om de apă) ci pentru că EL – Măria Sa, a condamnat comunismul în Parlament și ține țara la adăpost de Ion Iliescu. Adânc!

Printr-un capriciu al astrelor însă, toți anticomuniștii pe care i-am pomenit mai devreme și care au avut curajul să i se opună pe față lui Ceaușescu, nu cred deloc că Traian Băsescu i-ar reprezenta în această luptă, că din lup securist s-a putut metamorfoza peste noapte în dulău de stână.

Și astfel, în elanurile noastre reformatoare, suntem puși a alege între două tabere: tabăra „anticomunistului” Traian Băsescu, susținută de o aristocrație contrafăcută, în căutare de pretexte ideologice întru conservarea binelui de sub curea și tabăra împotriva securistului Traian Băsescu, unde regăsim, ce curios, nu doar milioane de români flămânzi (și totuși sătui) dar și pe „trădătorul de țară” Mihai I.

Cum vă stă, boieri dumneavoastră Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, să mărsăluiți cu caftanele voastre, pe care înșivă le-ați ornat uneori cu fraze meșteșugite, în coloana zgomotoasă pe care Traian Băsescu, în tunică de corsar și fără Dumnezeu,  o opune Regelui Mihai și al său Nihil Sine Deo?

Nu vă e teamă că o să vă acuze posteritatea de caftane contrafăcute? Nu vă sună a început de decădere?

Sau, având în vedere că nu posteritatea vă furnizează păpica, părerea ei nu vă mai interesează?

Contele de Saint GermainEditorialeboieri,caftane,cartarescu,Ceausescu,Doina Cornea,Dorin Tudoran,Editura Politica,Epistolar,Gabriel Andreescu,Ion Iliescu,Jurnalul de la Paltinis,Liiceanu,Mircea Dinescu,Nihil Sine Deo,Paul Goma,Plesu,regele Mihai,Stefan GheorghiuAu profitat de comunism când comunismul era la putere, publicând în turbulența sectaristă a acestuia chiar mai ușor, mai nederanjați și cu tiraje mai de răsfăț, decât propagandiștii de la Ștefan Gheorghiu. Au profitat de comunism și mai târziu, înfigându-și colții în el, când acesta, decăzut în stârv, putea fi...Blog politic si polemic